Biserica Saint-Merri (Paris)
Biserica Saint-Merri (în franceză: Église Saint-Merri) este o biserică catolică situată în apropierea Centrului Cultural „Georges-Pompidou”, la numărul 76, rue de la Verrerie[2], în cel de-al 4-lea arondisment al Parisului, pe malul drept al Senei.
Patronul acestei biserici, Saint Merri[3], cunoscut mai întâi sub numele de Saint Médéric, a murit în anul 700. Moaștele acestui sfânt se află în cripta bisericii. Sfântul Merri este invocat pentru ajutor în eliberarea celor în stare de captivitate.
Cuprins
Istoria Bisericii Saint-Merri[modificare | modificare sursă]
O capelă medievală exista de la începutul secolului al XI-lea. Biserica a fost din nou reclădită în secolele al XII-lea și al XIII-lea, dar dezvoltarea demografică a cartierului halelor și al Beau Bourgului[4], a necesitat construirea unei noi biserici. Era bogata parohie a cămătarilor lombarzi, care au dat numele străzii vecine[5]. Jean Beaupère, unul dintre judecătorii Ioanei d'Arc, a fost preot aici, în acea epocă. Biserica l-a primit pe Sfântul Edmond, viitor arhiepiscop de Canterbury[6], paroh al acestei biserici.
Edificiul actual al bisericii a fost realizat între 1520 și 1612, în stilul gotic flamboaiant al secolului al XV-lea[5]. Interiorul flamboaiant al bisericii a fost remaniat în timpul regelui Ludovic al XV-lea. Din secolul al XVI-lea se mai păstrează unele vitralii[7]deosebit de frumoase, o frumoasă boltă. Sunt de remarcat lucrările în lemn și tablourile[5]. Din vechea biserică se mai păstrează un clopot, datând din 1331, probabil cel mai vechi din Paris[5]. Orga bisericii l-a avut pe Camille Saint-Saëns titular[5].
Secolul al XVIII-lea este pentru biserică o eră a remanierii: galeria care despărțea corul de naos este distrusă în 1709, frații Slodtz s-au însărcinat în 1759 să remanieze corul. Mobilierul a fost reînnoit, iar vitraliile au fost înlocuite, parțial, cu sticlă incoloră.
În 1789, a izbucnit Revoluția Franceză. Închisă în 1793, biserica a devenit fabrică de salpetru. Din 1797 până în 1801, teofilantropii au transformat biserica în templu al comerțului. În sfârșit, în 1803, biserica a fost redată cultului catolic.
În această biserică, la 23 mai 1808, a fost botezat Gérard Labrunie, cel ce va deveni poetul Gérard de Nerval.
Arhitectura bisericii[modificare | modificare sursă]
Biserica posedă un stil în întregime flamboaiant, fără nicio urmă de arhitectură a Renașterii. Planul său îl evocă pe cel al Catederalei Notre Dame din Paris. A fost, de altfel, administrată de șapte canonici ai catedralei și a fost supranumită „Notre Dame la petite”[8]. Biserica este destul de omogenă, deși al doilea colateral nu este prezent decât pe flancul drept al naosului.
- Fațada, cu stil gotic flamboaiant, este acoperită cu bolți, arcaturi, baldachine, frize cu frunziș și cu animale fantastice. În centrul său se află un pridvor ogival. Flancul său nordic a fost degajat în 1950 de casele care se sprijineau de biserică.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Naosul
- ^ După alte surse, Biserica Saint-Merri se află pe strada Saint-Martin, la numărul 78.
- ^ În românește: Sfântul Merri
- ^ Azi, cartierul Beaubourg.
- ^ a b c d e Michelin, Paris, Guide de Tourisme, p. 123.
- ^ În franceză: Cantorbéry
- ^ Vitraliile naosului, datând din secolul al XVI-lea, povestesc viața Sfântului Nicolae din Mira Liciei și pe cea a Sfintei Agnesa.
- ^ În românește: „Notre Dame cea mică”
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Dictionnaire des monuments de Paris, éd. Hervas, 1997, p.718
- Jean-Marie Pérouse de Montclos (sous la direction de), Le Guide du Patrimoine-Paris, Hachette
- Michelin, Paris, Guide de Tourisme, Pneu Michelin, 1989
