Andromaca (Racine)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Acest articol se referă la o tragedie de Jean Racine. Pentru o tragedie de Euripide, vedeți Andromaca (Euripide). Pentru un personaj din mitologia greacă, vedeți Andromaca.
Andromaca
Andromaque 1668 title page.JPG
Coperta ediției princeps a tragediei Andromaque (1668)
Informații generale
AutorJean Racine
GenTragedie
Acte5
Ediția originală
Titlu originalAndromaque
Prima reprezentație17 noiembrie 1667
castelul Louvre
Țara premierei Franța
Ediția tradusă
Traducător(i)Petru Manoliu
Publicată deESPLA
Personaje


Andromaca (în franceză: Andromaque) este o tragedie în cinci acte și în versuri de Jean Racine, scrisă în 1667 și reprezentată pentru prima oară la castelul Louvre la 17 noiembrie 1667. Conține 1.648 de versuri alexandrine.

Argumentul piesei se rezumă într-o singură frază: Orest o iubește pe Hermiona, care îl iubește pe Pyrus, care o iubește pe Andromaca, aceasta caută să-l protejeze pe fiul său Astyanax râmânând fidelă amintirii soțului său, Hector, ucis în timpul Războiului Troiei.

Racine se inspiră din cânturile Iliadei de Homer, îndeosebi pentru figura Andromacăi. Istoria ei fusese deja tratată de Euripide în piesele Andromaca și Troienele, aceasta din urmă fiind adaptată mai târziu de Seneca, însă Racine citează în prima sa prefață Eneida de Vergilius ca sursă principală de referință.[1]

Origine[modificare | modificare sursă]

După ce s-a făcut cunoscut prin La Thébaïde și Alexandre le Grand, piese care nu prea mai sunt jucate în zilele noastre[2], Racine cunoaște gloria cu Andromaque, cea de a treia sa tragedie. Opera este dedicată Henriettei a Angliei. A fost jucată pentru prima oară la 17 noiembrie 1667 în fața reginei de către trupa Hôtel de Bourgogne, la castelul Louvre. Rolul titular a fost susținut de Mademoiselle Du Parc. Piesa a avut un mare succes în fața curții emoționate de lirismul nou al acestei tragedii.

A fost totuși criticată de către rivalii săi, între care Subligny care a adunat cele mai multe reproșuri făcute tragediei într-o comedie, La Folle Querelle, jucată anul următor de trupa lui de Molière.[3]

Potrivit lui Voltaire,

„Sunt prezente două intrigi în Andromaque de Racine,cea a Hermionei iubită de Orest și disprețuită de Pyrus, cea a Andromacăi, care ar vrea să-și salveze fiul și să rămână fidelă sufletului soțului ei decedat, Hector. Dar aceste două interese, aceste planuri sunt atât de fericit împreunate încât, dacă piesa n-ar fi un pic slăbită de câteva scene de cochetărie și de dragoste mai demne de Terentius decât de Sofocle, ar fi prima tragedie a teatrului francez.[4]

Potrivit criticului Félix Guirand, piesa constituie o cotitură în istoria teatrului francez prin aceea că Racine

„reînnoiește genul tragic substituind tragediei eroice a lui Corneille și tragediei romanești a lui Quinault, tragedia pur umană, fondată pe analiza pasiunilor și îndeosebi a dragostei.”

Pe de altă parte, autorul privilegiază

„o dicțiune simplă, care reproduce cu dezinvoltură aparența prozei, fără să piardă vreodată culoarea poetică,”

contrastând cu

„stilul umflat, pompos și cu păcere declamator al lui Corneille.[5]

Contrar altor piese ale lui Racine, succesul piesei Andromaque nu a cedat niciunei epoci și piesa a fost mereu una dintre cele mai jucate la Comedia Franceză / fr:Comédie-Française.

Personajele[modificare | modificare sursă]

Mademoiselle Du Parc, creatoarea rolului Andromaca (portret din 1858).

Actorii citați în lista de mai jos au fost primii interpreți ai acestor roluri.

Intriga[modificare | modificare sursă]

Jacques-Louis David, Durerea și Regretele Andromacăi lângă corpul lui Hector (1783)

După Războiul Troiei, în cursul căruia Ahile l-a ucis pe Hector, soția acestuia din urmă, Andromaca, este făcută prizonieră împreună cu fiul său Astyanax de către Pyrus fiul lui Ahile. Pyrus se îndrăgostește de ea, în timp ce, în principiu, trebuia să o ia în căsătorie pe Hermiona, fiica regelui Spartei Menelaus și a Elenei.

Structura este aceea a unui lanț amoros cu sens unic: Orest o iubește pe Hermiona, care vrea să-i placă lui Pyrus, care o iubește pe Andromaca, care îl iubește matern pe Astyanax și pe soțul său Hector, care este mort. Sosirea lui Orest la curtea lui Pyrus marchează declanșarea unei reacții care, treptat, va face să explodeze lanțul dislocându-l. Importanța temei galante este un rest al piesei precedente a lui Racine, Alexandru cel Mare.

Scena se petrece la Butrota, cetate în Epir, într-o sală a palatului lui Pyrus.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vergilius, Eneida (1980), Cartea a III-a, versurile 292-293, 301, 303-305, 320-332
  2. ^ Respectiv trei și una reprezentații repertoriate pe site-ul Archives du spectacle
  3. ^ Félix Guirand, Andromaque, Classiques Larousse 1933.
  4. ^ Voltaire, Remarques sur le troisième discours de Corneille in Œuvres complètes, t. 22, Hachette, 1893, p.301.
  5. ^ Félix Guirand, Notice d'Andromaque, Classiques Larousse, 1933, p.10.
  6. ^ a b Jean Racine, Teatru (1959), p.26.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Homer, Iliada, În romînește de G. Murnu, Studiu introductiv și comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955
  • Homer, Iliada, traducere de George Murnu, ediție bilingvă (greacă și română), Editura pentru Literatură Universală, București, 1967
  • Homer, Iliada, traducere de Dan Slușanschi, ilustrații de Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, București, 2012, ISBN 978-973-50-3702-4
  • Vergilius, Eneida, Ediție critică, Traducere de George Coșbuc, Ediție îngrijită, note și prefață de Stella Petecel, București, 1980, Editura Univers.
  • Jean Racine, Oeuvres complètes, tome I, Editions Pléiade, 1999, ISBN 978-2-07-011561-7
  • Jean Racine, Teatru, Prefață de Elena Vianu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1959.
  • Racine, Andromaque, Tragédie, avec une Notice biographique, une Notice historique et littéraire, des Notes explicatives, des Jugements, un Questionnaire sur la pièce et des Sujets de devoirs par Félix Guirand, Professeur de Première au Lycée Condorcet, Librairie Larousse - Paris VIe 1937.
  • Jean-Jacques Roubine, Maître-assistant à l'Université de Paris VII, Lectures de Racine, Librairie Armand Collin, Paris Ve 1971.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]