Boarce

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Aleuria aurantia)
Jump to navigation Jump to search
Aleuria aurantia
Aleuria aurantia (Orange Peel Fungus).JPG
Boarce, ceșcuțe, babe
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Ascomycota
Clasă: Pezizomycetes
Ordin: Pezizales
Familie: Pyronemataceae
Gen: Aleuria
Nume binomial
Aleuria aurantia
(Pers.) Fuckel (1870)
Sinonime
  • Peziza coccinea Huds. (1778)
  • Helvella coccinea Bolton (1798)
  • Peziza aurantia Pers. 1800
  • Scodellina aurantia (Pers.) Gray (1821)
  • Peziza aurantia f. minor Cooke (1879)
  • Otidea aurantia (Pers.) Massee (1895)

Aleuria aurantia (Christian Hendrik Persoon, 1801 ex Leopold Fuckel, 1870) din încrengătura Ascomycota, în familia Pyronemataceae și de genul Aleuria,[1] este o ciupercă destul de răspândită, comestibilă și saprofită, ce descompune resturi vegetale. Buretele este denumit în popor babe, boarce, buretele urechii sau, ca și alte specii, urechiușă[2] respectiv ceșcuțe,[3] chiar și ochiul caprei.[4] Soiul se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, în luminișuri de pădure, alung de drumuri și poteci, prin grădini, parcuri și pe peluze, crescând mai ales în grupuri și șiruri mari, numai rar solitar, chiar și pe sol gol, nisipos și uscat, dar preferă pământ argilos proaspăt, ierbos și umed, unde dezvoltă exemplarele cele mai mari, mai rar, de asemenea, pe lemne și ramuri aflate în putrefacție. Apare de la câmpie la munte, din iunie până toamna târziu în octombrie/noiembrie (depinde de altitudine).[5][6] Specia reprezintă tipul de gen.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Deja în 1778, micologul englez William Hudson (1730-1793) a descris buretele destul de inexact, bazând pe referiri mai vechi și nu corespunzătoare cu nomenclatura lui Carl von Linné, sub denumirea Peziza coccinea în volumul 2 al lucrării sale principale Flora Anglica exhibens plantas per Regnum Britanniae spontes crescentes.[7]

Astfel numele binomial corect și valabil până în prezent a devenit Peziza aurantia, creat de renumitul micolog Christian Hendrik Persoon în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae. Seu descriptiones tam novorum, quam notabilium din 1800[8] și transferat corect de micologul german Leopold Fuckel la genul Aleuria sub păstrarea epitetului, de verificat în publicația sa Symbolae mycologicae - Beiträge zur Kenntnis der Rheinischen Pilze în: Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde din 1870.[9]

Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim,[1] dar, nefiind folosite nicăieri, pot fi neglijate.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Peziza aurantia
  • Corpul fructifer: are un diametru 2-8 cm (pe sol potrivit până la 12 cm) și o înălțime de 3-5 cm cu formă regulată de cupă sau oală. Mai târziu devine neregulată, mai mult sau mai puțin răsucită, având o oarecare asemănare cu o ureche. În vârstă se aplatizează, adesea ombilicat în centru și cu marginea ondulată cu tendința de a se rupe, atingând adesea pământul. Suprafață inferioară (superioară), cea fertilă (adică cea căptușită cu stratul himenal care va produce sporii), este netedă și glabră, de un frumos portocaliu deschis până la roșu-portocaliu aprins. La maturitate, la cea mai mică adiere de vânt sau atingere se vor ridica sporii ca un fum albicios. Suprafața exterioară cu aspect prăfos, presărată cu solzișori foarte mici, lucind ca catifeaua, este de culoare mai deschisă, albicios-portocalie și adesea cu nuanțe de roz. Ciuperca seamănă foarte bine cu niște coji de portocale aruncate pe sol.
  • Piciorul: lipsește aproape mereu. Dacă prezent, este rudimentar, cu forma de rădăcină și brun din cauza pământului atașat.
  • Carnea: este portocaliu-gălbuie subțire, ceroasă și ușor casantă. Este fără miros sau gust specific.[5][6]
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt elipsoidali, hialini (translucizi), cu două picături uleioase în interior și membrana ornamentată, verucoasă în formă de rețea 16-18 x 8-10 microni. Pulberea lor est albicioasă. Ascele sunt lungi și cilindrice măsurând 180-230 x 10-12 microni și poartă 8 spori oblongi și haploizi. Parafizele (celule sterile între asce) sunt și ele cilindrice, dar îngroșate spre vârf și acolo rotunjite, cu granule mici portocalii depozitate în ele.[10]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[11]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Buretele urechii poate fi confundat cu speciile inofensive Caloscypha fulgens,[12] Disciotis venosa,[13] Helvella acetabulum,[14] Peziza repanda,[15] Sarcoscypha austriaca,[16] Sarcoscypha coccinea[17] Sarcoscypha dudleyi,[18] Sarcoscypha jurana,[19] Tremiscus helvelloides, sin. Guepina helvelloida,[20] dar de asemenea cu otrăvitoarea Sarcosphaera coronara.[21]

Specii de ciuperci asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Boarcele sunt comestibile, chiar în stare crudă. Deci văzute de nu puțini micologi de valoare gastronomică, este folosită destul de des în bucătărie. Se pot prepara de exemplu ca adăugare la alte soiuri comestibile din încrengătura ascomicetelor. Dar în România buretele este consumat în mod regulat, cu siguranță mai mult pentru calitățile sale decorative decât pentru aroma dulce, dar fără gust. Carnea sa oferă o textura fermă și crocantă. Tânără este folosită în principal pentru deserturi: se cufundă de exemplu în siropul de zahăr, sau se umple cu un lichior ori cu o cremă delicioasă, servite apoi cu napolitane. Adesea se găsește de asemenea, bătătoare la ochi cum este, ca adăugată crud la o salată mixtă.[22][23] Mai departe, babele pot fi folosite, ca și pocalul piticilor pentru mâncăruri delicioase, ca de exemplu un „Calcan la cuptor cu leurdă și urechiușe” sau o supă-cremă cu șampinioni și urechea babei.[24]

Potrivit pentru consum sunt exemplare mai tinere. Ele pot fi ingerate crud.[25]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 500, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1-4
  3. ^ Denumire RO 5
  4. ^ Denumire RO 6
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 672-673, ISBN 3-405-12081-0
  6. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 227, 231-232, ISBN 3-426-00312-0
  7. ^ Gulielmo Hudson: „Flora Anglica exhibens plantas per Regnum Britanniae spontes crescentes”, Editura R Faulder și alții, Londra 1778, p. 636 [1]
  8. ^ C. H. Persoon: „Observationes mycologicae. Seu descriptiones tam novorum, quam notabilium”, vol. 2, Editura Gessneri, Usteri et Wolfii, Leipzig (Lipsiae) și Lucerna 1799, p. 76 [2]
  9. ^ Leopold Fuckel: Symbolae mycologicae - Beiträge zur Kenntnis der Rheinischen Pilze, în: Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde, vol. 23/24, Wiesbaden 1870, p. 325
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1933, p. 133, tab. 1218
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 670, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 550-551, ISBN 3-405-12124-8
  13. ^ Bruno Cetto] „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 674-675, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 560-561, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 558-559, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 638-639, ISBN 978-3-8354-1839-4
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 610-611, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Charles Horton Peck: „Sarcoscypha dudleyi”, în: „ Annual Report on the New York State Museum of Natural History”, vol. 47, 1894, p. 23
  19. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 680-681, ISBN 978-3-440-14530-2
  20. ^ Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 672-673, ISBN 978-3-8354-1839-4
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 626-627, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ ESDEM Garden.com
  23. ^ Pilzforum
  24. ^ Taifasuri
  25. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 231, ISBN 3-426-00312-0

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze – vol. II a.: „Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”, Editura Gustav Fischer, Jena 1963

Legături externe[modificare | modificare sursă]