Teoria flogisticului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Teoria flogisticului a fost o teorie învechită, care încerca să explice procesele de ardere, oxidare şi ruginirea a metalelor.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Mult timp căldura a fost considerată ca fiind un fluid invizibil. În lucrarea sa Physica subterranea (1667), Johann Joachim Becher l-a numit "phlogiston" (de la termenul grec "phlogistos", inflamabil). Până atunci, alchimiştii considerau că există doar patru elemente primordiale: pământ, apă, aer, foc. Becher elimină apa din listă şi susţine existenţa a numai trei principii materiale de bază:[1] [2]
- terra lapidea - gradul de fuzibilitate
- terra mercurialis (terra fluida) - gradul de viscozitate, volatilitate, metalicitate
- terra pinguis - principiul uleios, sulfuros[3]
Becher presupune că acest terra pinguis este o caracteristică a arderii şi că este eliberat când acest proces are loc.[1]
[modifică] Formularea teoriei
Teoria susţine că orice material inflamabil conţine flogistic ("phlogiston"), o substanţă fără culoare, miros, gust, greutate. Prin ardere, materialul pierde flogisticul devenind "calx".[4]
Faptul că arderea nu avea loc în absenţa aerului era explicat prin faptul că aerul ar fi cel care are capaciatatea de a absorbi flogisticul din substanţa care arde. Deci când aerul este complet "flogisticat", nu mai poate servi la ardere. Mai mult, aerul flogisticat nu mai poate întreţine viaţa. Astfel savanţii acestor vremuri ajung la concluzia că rolul aerului în respiraţie este acela de a îndepărta flogisticul din organism.[5]
[modifică] Consecinţe şi aplicaţii
În 1772, fizicianul şi chimistul scoţian Daniel Rutherford[6] descoperă azotul. Acest gaz, care nu participa la combustie, a fost studiat ulterior şi de Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish şi Joseph Priestley, care l-au numit aer ars sau aer flogisticat. Pentru oxigen, descoperit de Scheele (1772) şi Priestley (1774), aceşti doi savanţi folosesc denumirea de "aer deflogisticat".
[modifică] Infirmarea teoriei
Teoria părea valabilă atât timp cât ştiinţa acelei perioade nu era capabilă să explice mecanismul reacţiei chimice de oxidare. Experienţele efectuate ulterior vor ajunge să pună la îndoială existenţa flogisticului.
În 1753, Mihail Lomonosov reia experienţele lui Robert Boyle cu mai multă minuţiozitate şi ajunge la concluzia că teoria flogisticului este falsă:
-
- "Astăzi am efectuat un experiment în vase de sticlă închise etanş, ca să stabilesc dacă masa metalului creşte ca urmare a acţiunii căldurii. Experimentul a demonstrat că faimosul Robert Boyle s-a înşelat, pentru că, dacă nu pătrunde aer din exterior, masa metalului ars rămâne aceeaşi"
avea să noteze Lomonosov în jurnalul său.
[modifică] Note
- ^ a b Morris, Richard - The Last Sorcerers: The Path from Alchemy to the Periodic Tabel, Washington, D.C., Joseph Henry Press, 2003. ISBN 0309089050.
- ^ fr Physica Subterranea p.256.
- ^ Brock, William Hodson - The Norton History of Chemistry, New York, W.W. Norton, 1993.
- ^ Rădăcina latină a lui "calciu". Calx era folosit şi în textele alchimiste pentru a desemna oxidul de calciu.
- ^ James Bryant Conant - The Overthrow of Phlogiston Theory: The Chemical Revolution of 1775-1789, Cambridge, Harvard University Press, 1950
- ^ A nu se confunda cu Ernest Rutherford, celebru fizican, laureat al Premiului Nobel în 1908.
