Sacrificiu uman

"Polyxena moare de mâna lui Neoptolemus, pe mormântul lui Achille" (desen din 1900 după o camee antică)

Sacrificiul sau jertfa umană este fapta de a omorî unul sau mai mulți oameni, ca parte a unui ritual religios (omoruri rituale).

Tipologia sacrificiului uman este o paralelă apropiată la variile practici ale sacrificiilor rituale ale animalelor (sacrificiul animal) și ale sacrificiilor în general. Sacrificiul uman a fost practicat în diferite culturi, de-a lungul istoriei. Victimele erau de regulă omorâte ritual, într-o manieră care era destinată să mulțumească sau să îmbuneze zeii, spiritele sau morții, de exemplu ca și ofrandă împăciuitoare, sau ca și sacrificiu în avans, când servitorii regelui sunt omorâți pentru a-și putea sluji stăpânul și în viața următoare. Practici similare se regăsesc în unele societăți tribale sub forma canibalismului sau vânătorii de capete. În Epoca fierului, odată cu evoluțiile religioase asociate (Epoca Axială), sacrificiul uman devenea mai puțin obișnuit în Lumea Veche, și începea să fie desconsiderat pe scară largă, ca și barbar, deja în vremurile pre-moderne (Antichitatea Clasică). Acuzațiile de sânge sunt acuzații false, ce țin de sacrificiile rituale.

Michael Coogan observă că în Vechiul Testament sacrificarea copiilor a fost interzisă, dar această interdicție nu era întotdeauna respectată de culturi politeiste.

Chiar dacă aparent nu este legată de religie, aplicarea pedepsei capitale este deseori ritualizată și deci este dificil de separat de sacrificiul uman. Istoric, moartea prin ardere poartă aspecte legate atât de sacrificiul uman (Wicker Man, Tophet) cât și de pedeapsa capitală (Brazen bull, Tamar, tunica molesta). Oponenții pedepsei capitale pot considera toate formele de pedeapsă capitală ca fiind variante secularizate de sacrificiu uman. În mod similar, linșajul, pogromurile și genocidurile sunt uneori considerate ca sacrificii umane, conform lui Theodor W. Adorno.

În vremurile moderne, chiar și practica sacrificiului animal a dispărut din toate religiile majore, iar sacrificiul uman a devenit foarte rar. Majoritatea religiilor condamnă această practică, iar legile seculare contemporane o tratează drept crimă. În contextul unei societăți care condamnă sacrificiul uman, se folosește termenul de omor ritual.

În cadrul unor mici grupuri sectare extremiste sataniste sau de alt gen, întemeiate de persoane carismatice fanatice, cu caracter psihopat mai au loc ocazional omoruri similare, în așa zis scop ritual,, cupa cum se poate vedea din unele reportaje din anii 2000 în Africa Sub-Sahariană (omoruri multiple), dar și în alte locuri din lume. Și Sati este extrem de rar văzută în India.

Formele de manifestare ale sacrificiului uman depind de epoca istorică, de concepția oamenilor și de voința lor. În Evul Mediu, vrăjitoarele fiind considerate ca eretice erau arse pe rug. La o asemenea pedeapsă a fost supus Giordano Bruno care nerenunțând la convingerile sale, a fost condamnat de Inchiziție pentru erezie. Jeanne d'Arc, eroina luptătoare pentru Franța împotriva englezilor,de asemenea este condamnată de Inchiziție pentru erezie și moare arsă pe rug. Aceeași soartă a avut-o și Marele Maestru al Ordinului Templierilor, Jacques de Molay, la ordinul regelui Filip al IV-lea al Franței. În India, până la începutul secolului al XIX-lea,exista obiceiul ca la moartea unui bărbat, soția să moară și ea arsă în văzul tuturor, pe rugul funerar al soțului, ca să nu rămână o persoană exclusă. O altă formă de pedeapsă legată de sacrificiul uman este crucificarea, așa cum s-a întâmplat cu cei doi tâlhari din timpul răstignirii lui Iisus Hristos.În ceea ce privește răstignirea Mântuitorului, aceasta nu este o pedeapsă, ci o jertfire supremă pe care Dumnezeu o hotărăște prin sacrificiul Fiului Său, pentru binele omenirii. Tot pentru binele oamenilor sunt crucificările care se mai practică la filipinezi pentru ca Dumnezeu să-i vindece când au o boală gravă și pentru ca ei să-și arate credința.