Religiile de mistere

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Termenul de mistere denumeşte în mod generic în istoria religiilor cultele iniţiatice, cu precădere cele din antichitate. Aceste culte au jucat un rol important în reprezentările religioase şi în mentalitatea lumii greco-romane.

Termenul grec de mysterion (taină, secret) desemnează în context religios caracterul arcan al unui ritual, în care se face deosebirea între iniţiaţi şi neiniţiaţi. Datorită acestui caracter istoria religiilor întâmpină astăzi mari dificultăţi în reconstruirea conceptelor religioase manifestate prin intermediul misterelor. De reţinut este că şi primii creştini au fost văzuţi în lumea romană iniţial ca adepţi ai unui cult de mistere.

Drept surse ale riturilor care includ misterele au fost identificate atât iniţierile arhaice şi societăţile secrete cât şi un ansamblu de mituri proprii civilizaţiilor agrare, în care este vorba de uciderea unui zeu ca punct de trecere la o temporalitate caracterizată de moarte, nevoia de hrană şi procreare^[1].

Religiile de mistere sunt însă, sub forma în care au fost cunoscute în Europa, un fenomen tipic civilizaţiei elene, chiar dacă au luat fiinţă prin contaminarea cu sfera religiilor orientale. Formele iniţiatice tipice acestor mistere au apărut pentru prima oară în cadrul venerării zeiţei agrare Demetra. Continuatorele moderne ale misterelor sunt diversele societăţi şi loje secrete, precum cele ale francmasonilor, iluminaţilor, cercurilor esoterice etc. Aceastea au în comun cu misterele antichităţii venerarea cultică a unui principiu divin, o bogată practică rituală care presupune iniţierea şi un mit respectiv concept care explică toate aspectele realităţii.

Cuprins 1 Misterele greceşti 1.1 Terminologie 1.2 Culte 2 Misterele în epoca Imperiului Roman 2.1 Culte 3 Surse 4 Note 5 Bibliografie

[modifică] Misterele greceşti

[modifică] Terminologie

Cuvântul mysterion trimite în primul rând la verbul myein ("a închide", "a încuia"). Myesis se pare că desemna, conform acestui înţeles, o iniţiere preliminară în cadrul misterelor eleusine^[2]. Iniţiaţii în aceste mistere purtau denumirea de mystes, transmisă împreună cu adjectivul mysticos şi cu substantivul mysterion de către dramaturgii greci clasici^[3].

Un alt termen central al cultului de la Eleusis este cel de teleté, înrudit cu telos ("ţel", scop"), prin care era desemnată atât iniţierea în sine cât şi ritualurile care o însoţeau. Conform acestei semnificaţii templul din Eleusis se numea Telesterion. Cea mai înaltă treaptă a iniţierii era Epopteia ("vederea de sus").

Ta orgia caracteriza festivităţile secrete în cinstea lui Dionis şi a Demetrei prin accentuarea laturii emoţionale a cultului (orgé înseamnă "înflăcărare", "pasiune", mânie"). Derivat din orgé, orgiazein putea însemna atât "a sărbători orgii" cât şi, mult mai general, "a îndeplini un act solemn". Sensul profund religios al acestui termen a fost dat uitării datorită orgiilor romane şi mai ales datorită condamnării acestora în literatura creştină.

[modifică] Culte

• Misterele din Eleusis repetau în mod ritual pierderea şi recuperarea Korei-Persefona de către mama ei, Demetra. Dionis a fost şi el asociat acestui cult, ca zeu al fertilităţii.
• Cybele şi Attis au fost singurii zei străini cărora grecii le-au dedicat un cult iniţiatic organizat.
• Atât venerarea lui Dionis cât şi orfismul au preluat uneori forme iniţiatice, fără a instituţionaliza însă un statut de mistere.

[modifică] Misterele în epoca Imperiului Roman

În perioada imperială se poate constata un anumit amestec între zeităţile venerate în culturi iniţiatice, atributele lor devin interşanjabile şi se pot subsuma unui caracter solar, ceresc. Acestuia îi sunt supuse toate personajele sau forţele divine, în maniera specifică henoteismului. Acest fenomen este influenţat de monoteismul tipic cultelor din Asia Mică, care câştigă teren la Roma mai ales în decursul secolului al IV-lea. Datorită acestui sincretism misterele practicate de romani nu se excludeau reciproc, un individ putea să parcurgă treptele de iniţiere a tuturor cultelor. Mai mult de atât, termenul de "mistere" a fost extins în perioada imperială târzie şi asupra unor sentinţe filosofice, practici de medicină şi de magie.

[modifică] Culte

• Dionis devine zeitatea centrală a unui cult iniţiatic la sfârşitul secolului I d.Hr.
• Sabazios
• Isis este în perioada târzie a Imperiului venerată ca o Magna Mater care uneşte caracteristicile zeiţelor Cybele, Minerva, Afrodita, Ceres şi Iunona^[4]. Soţul şi fratele ei Osiris este identificat cu Sol.
• Cybele şi Dea Syria
• Mitra
• Serapis
• Jupiter Dolichenus

[modifică] Surse

Primele referiri la mistere se întâlnesc în operele llterare ale antichităţii începând cu secolul al V-lea î.Hr.

• Aristofan întrebuinţează adjectivul "mistic" în comedia sa Broaştele (Batrachoi) din 405 î.Hr.. Termenul parodiază aici în mod cert cultul Demetrei, el este folosit într-un dialog în care sclavul lui Dionis, Xantias, îi declară Persefonei că este ademenit de mirosul "mistic" al cărnii de porc (versul 337-339). Porcul era într-adevăr animalul de jertfă al misterelor eleusine.

Izvoarele epocii romane tratează mai ales misterele instituite odată cu adoptarea de credinţe egiptene şi orientale, opuse prin rit caracterului public al religiei oficiale.

• Plutarh interpretează în De Iside et Osiride (cca 100 d.Hr.) cosmogonic mitul egiptean al lui Osiris, într-o lucrare care constituie dealtfel şi cel mai important izvor pentru legenda acestei zeităţi. Numerele apar în acestă operă drept simboluri "mistice", mitul egiptean slujeşte pe deasupra ca argument pentru o credinţă eshatologică. Tipic pentru amestecul atributelor divine din epoca imperială este identificarea lui Osiris cu Dionis (262B şi 264C), ai cărui iniţiaţi speră într-o stare postumă de permanentă fericire.
• Scriitorul latin Apuleius din Madaura descrie etapele iniţierii în ritul osiric în romanul său fantastic numit Metamorfoze (sau Măgarul de aur, cca 125-162).

Interpretările alegorice, simbolice, astrologice ş.a.m.d. ale misterelor ca fenomene religioase sunt tipice pentru antichitatea tărzie.

• Tributar aceleiaşi tendinţe de sistematizare a unor aspecte tipice cultelor de mistere este neoplatonistul Iamblichos (cca. 250 - cca. 325 d.Hr.), care scrie Despre misterele egiptenilor încercând să descifreze în mituri structura universului. Opera sa este, asemeni celei plutarhiene, o sursă importantă pentru cultul lui Isis şi Osiris în lumea romană.
• Împăratul Iulian Apostatul, adept al cultului lui Helios după dezicerea de creştinism, îl identifică într-un imn pe acest zeu solar cu Mitra şi îl slăveşte în ipostaza unui demiurg şi în cea a unui mijlocitor (mesotes) între spaţiul divin şi cel mundan (Imn pentru regele Helios din 360 d.Hr.). Acest Helios este în acelaşi timp Zeus, Hades, Dionis şi Sarapis. Fiul său, Asclepios, are ca sotér (salvator) funcţiunea unui tămăduitor al omenirii. Imnul, scris cu ocazia comemorării Soarelui Invincibil (Sol invictus) la 25 decembrie, documentează foarte amănunţit teologia solară a timpului.
• Un Sallustius din anturajul împăratului Iulian concepe după anul 363 lucrarea Despre zei şi lume (Libellus de diis et mundo), un adevărat compendiu al cultelor din epoca neoplatonismului.^[5]
• O altă sursă importantă pentru acest aşa-numit "sincretism solar" este piatra funerară a lui Vettius Agorius Praetextatus, un membru de vază al aristocraţiei păgâne de la Roma, decedat în toamna anului 384. Acesta deţinea pe lângă prerogativele de augur şi pontif în cadrul cultelor de stat şi înalte funcţiuni ale Misterelor din Eleusis, "tauroboliul" (adică botezul cu sânge de taur) tipic iniţierii în cultul Cybelei şi oficiul înalt de "pater patrum" în cultul mitraic. Aceste titluri sunt justificate cu ipostazele multiple ale divinului ("divum[...] numen multiplex") ^[6].

Importante surse pentru cultele de mistere ale antichităţii târzii sunt şi scrierile primilor creştini, în care se adoptă o atitudine extrem de critică faţă de aceste manifestări religioase. Autorii creştini vehiculează cel mai adesea imaginea unor culte orgiastice.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Walter Burkert: Antike Mysterien. Funktionen und Gehalt, München 1990.
• Mircea Eliade, Ioan P. Culianu: Dicţionar al religiilor. Cu colaborarea lui H. S. Wiesner, ed. a II-a, traducere din franceză de Cezar Baltag, Humanitas: Bucureşti 1996, p. 204-207.
• Hans Kloft: Mysterienkulte der Antike. Götter, Menschen, Rituale, München ²2003.