Prințul George al Greciei și Danemarcei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Prințul George
Prințul George al Greciei și Danemarcei
PrigkphpasGewrgios.jpg
Căsătorit(ă) cu Prințesa Marie Bonaparte
Urmași
Prințul Petru
Prințesa Eugénie
Casa regală Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Tată George I al Greciei
Mamă Olga Constantinovna a Rusiei
Naștere 24 iunie 1869(1869-06-24)
Corfu, Grecia
Deces 25 noiembrie 1957 (88 de ani)
Saint-Cloud, Franța

Prințul George al Greciei și Danemarcei (greacă Πρίγκιπας Γεώργιος; 24 iunie 186925 noiembrie 1957) a fost al doilea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. El a servit ca înalt comisar al Cretei în timpul tranziției spre independența de sub dominația otomană și unirea cu Grecia.

Educația și tinerețea[modificare | modificare sursă]

Prințul George și-a petrecut copilăria în Grecia, alături de părinți și de cei șase frați la Palatul din Piața Syntagma și Palatul Tatoi, la nord de Atena, la poalele Muntelui Parnes. Așa cum a fost prevăzut de Constituție, copiii au fost crescuți în religia ortodoxă greacă, religie care nu era și a tatălui lor.

Educația lui George și a fraților săi a fost dirijată de trei tutori străini: un prusac, un francez și un englez. Prima limbă pe care au învățat-o a fost cea engleză; în engleză vorbeau între ei copiii și cu părinții lor însă tatăl lor George I a insistat ca ei să vorbească limba greacă la cursuri. Ei au învățat și franceza, germana și daneza.[1]

Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos).

Din 1883, George a locuit la Palatul Bernstorff situat în apropiere de Copenhaga împreună cu Prințul Valdemar al Danemarcei, fratele mai mic al tatălui său. Regele l-a trimis pe George în Danemarca pentru a-l înscrie în marina regală daneză și l-a dat în grija lui Valdemar care era amiral în flota daneză. Simțindu-se abandonat de tatăl său, mai târziu George îi va mărturisi logodnicei lui profundul atașament pentru unchiul său.[2]

În 1891, George l-a acompaniat pe vărul său Țareviciul Nicolae în călătoria sa din Asia și l-a salvat dintr-o încercare de asasinat în Japonia în ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea "incidentul de la Ōtsu".

În 1896, George împreună cu doi din frații săi, prințul moștenitor Constantin și Nicolae s-au implicat în organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne. Cu experiența sa în marină, prințul George a fost numit președintele al subcomitetului pentru sporturi nautice.[3] În timpul probelor a fost președinte al arbitrilor. Statura sa impresionantă, forța sa și apartenența la familia regală greacă a dat mai multă greutate deciziilor arbitrilor.[4]

Aceste Jocuri, care au fost o reușită pentry Grecia, au impulsionat sentimentul de mândrie națională al grecilor. La victoria păstorului Spiridon Louis în proba de maraton, George și frații săi s-au precipitat din tribune pe pistă pentru a parcurge ultimii metri alături de alergător.[5]
Ca președinte al arbitrilor Georges a examinat plângerea sportivului maghiar situat pe locul patru, Kellner, împotriva sportivului de pe locul trei, adolescentul grec Spiridon Belokas, acuzat că a făcut o parte din probă în spatele unei căruțe. În cele din urmă prințul l-a descalificat pe Belokas.[6].

Căsătorie și familie[modificare | modificare sursă]

Marie Bonaparte și George

În urma unui prânz parisian între regele George I al Greciei și Prințul Roland Bonaparte în septembrie 1906 în cursul căruia regele este de acord cu căsătoria copiilor lor, la 19 iulie 1907, Prințul George o întâlnește pe fiica lui Roland, Prințesa Marie la reședința familiei Bonaparte din Paris.[7] Deși ea aparține unei ramuri non-imperiale a dinastiei Bonaparte, Marie era, prin mama ei, moștenitoarea averii cazinoului de la Monte-Carlo.[8]

Odată ce cererea în căsătorie a fost acceptată, tatăl miresei a fost uimit când George a renunțat la clauza contractuală care îi garanta o alocație sau moștenirea averii Mariei; ea își va administra averea și numai copiii lor vor fi moștenitori..[9]

Prințul George în uniformă.

Căsătoria civilă a avut loc la 21 noiembrie 1907 iar cea religioasă la 12 decembrie 1907.[10] Bucuria cuplului nu a durat mult. George era de fapt homosexual în timp ce soția sa era o femeie care suferea de fridigitate.[11] Noaptea nunții nu a fost o reușită cu toată încercarea prințului Valdemar (unchiul patern) de a-l convinge pe George să-și îndeplinească datoriile conjugale.[12] În ciuda acestui eșec și a numeroaselor relații adulterine reciproce, între ei a fost o prietenie profundă care a durat până la moartea lui George în 1957.[13].

Din 1913 până în 1916, soția lui George are un intens flirt, apoi o aventură până în mai 1919 cu primul ministru francez, Aristide Briand.

Prințul George și Marie au avut doi copii:

  • Petros al Greciei (1908–1980), care a devenit antropolog; s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
  • Eugénie a Greciei (1910–1989), s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948 iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986) de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.

La 21 februarie 1957 prințesa Marie și soțul ei au serbat nunta de aur. Prințul George a murit la 25 noiembrie 1957, la vârsta de 88 de ani.

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Michael LLewellyn Smith, Olympics in Athens., p. 20
  2. ^ Bertin, Celia (1982). „A False Happiness”. Marie Bonaparte: A Life. New York: Harcourt Brace Jovanovich. pp. 85–86. ISBN 0-15-157252-6. „From that day, from that moment on, I loved him and I have never had any other friend but him...You will love him too, when you meet him.” 
  3. ^ Celia Bertin, op. cit., p.153.
  4. ^ Michael LLewellyn Smith, Olympics in Athens., p.173.
  5. ^ John Van der Kiste, op. cit., p.55.
  6. ^ Michael LLewellyn Smith, Olympics in Athens., p.188.
  7. ^ Bertin, Celia (1982). „A False Happiness”. Marie Bonaparte: A Life. New York: Harcourt Brace Jovanovich. pp. 82–84. ISBN 0-15-157252-6 
  8. ^ Bertin, Celia (1982). Marie Bonaparte: A Life. New York: Harcourt Brace Jovanovich. pp. 16, 25, 68. ISBN 0-15-157252-6 
  9. ^ Bertin, Celia (1982). „A False Happiness”. Marie Bonaparte: A Life. New York: Harcourt Brace Jovanovich. pp. 88, 91. ISBN 0-15-157252-6 
  10. ^ Célia Bertin, op. cit., p.159.
  11. ^ Celia Bertin, op. cit..
  12. ^ Celia Bertin, op. cit., p.164.
  13. ^ Celia Bertin, op. cit., p.371-372.