Macroevoluţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Macroevoluţia reprezintă evoluţia propriu-zisă, în urma căreia rezultă taxoni mari, de exemplu un regn, o clasă, o familie sau o încrengătură. Macroevoluţia decurge în intervale foarte mari de timp, sute de mii sau chiar zeci de milioane de ani, şi nu este un proces deci observabil. Macroevoluţia nu are mecanisme specifice, cauză a macroevoluţiei fiind considerată microevoluţia.
[modifică] Mai vezi şi
|
Subiecte de bază în biologie evoluţionistă |
|---|
| Procese ale evoluţiei: adaptare - dovadă - macroevoluţie - microevoluţie |
| Mecanisme: selecţie - mutaţie |
| Moduri: anageneză - catageneză - cladogeneză |
| Istorie: Istoria gândirii evoluţioniste - Charles Darwin - Originea speciilor - sinteză evoluţionară modernă |
| Subteme: Genetica populaţiei - Genetică ecologică - evoluţie umană - evoluţie moleculară - filogenetică - sistematică |
| Listă de subiecte legate de biologia evoluţionistă | Cronologia evoluţiei | Cronologia evoluţiei umane |
Macroevoluţia Speciaţia poate apare ca rezultat al unor diferenţe mici, aşa cum sunt coloritul sau forma ciocului la unele păsări. Totuşi, pe măsură ce speciile evoluează divergent şi speciaţia se repetă, aceste diferenţe se acumulează şi devin mai pronunţate. Astfel, speciaţia constituie începutul modificărilor macroevolutive. La fel ca şi în cazul microevoluţiei, transformările macroevolutive se acumulează prin aceleaşi procese: selecţie naturală, mutaţii, drift genetic, migraţie. Macroevoluţia reprezintă acumularea de modificări, pe parcursul a numeroase episoade minore de speciaţie, care în final duc la transformări evolutive majore. Teoria darwinistă poate fi extinsă pentru a explica transformările morfologice majore. În majoritatea cazurilor, structurile complexe au evoluat din versiuni mai simple care îndeplineau aceeaşi funcţie. De exemplu, ochiul uman, este un organ complex, format din numeroase părţi componente care conlucrează pentru formarea imaginii şi transmiterea informaţiei la creier. Întrebarea pe care şi-a pus-o Darwin a fost: cum a putut evolua ochiul uman, întrucât numai ochii complecşi sunt utili. În realitate, numeroase animale depind de ochi mult mai simpli decât cei umani. Cu alte cuvinte, afirmaţia conform căreia selecţia naturală nu poate acţiona decât atunci când o anumită structură funcţională este deja prezentă, este numai parţial adevărată. O structură deja existentă poate, printr-o schimbare de comportament să-şi asume o funcţie suplimentară, funcţie care, în final, transformă structura originală într-o noutate evolutivă. Apariţia noutăţilor evolutive poate avea loc pe două căi: intensificarea funcţiei sau adoptarea unor funcţii complet noi. Intensificarea funcţiei. În evoluţia treptată, majoritatea taxonilor descendenţi se deosebesc de strămoşii lor numai cantitativ. Ei pot fi mai mari, cu locomoţie mai rapidă, mai coloraţi etc. Cu toate acestea, etapa finală a schimbării evolutive treptate este adesea foarte diferită de primii ancestori, încât reprezintă un salt evolutiv important. Exemplul cel mai spectaculos de intensificare a funcţiei este reprezentat tocmai de ochi. Cel mai primitiv stadiu este o pată pe epidermă, sensibilă la lumină. De la început, o asemenea pată conferă un avantaj selectiv şi orice modificare a fenotipului care intensifică funcţionarea acestei pete este favorizată de selecţie. Aceste modificări includ: depunere de pigment, îngroşarea epidermei ce determină formare unei structuri asemănătoare unei lentile, dezvoltarea musculaturii necesare mişcării ochiului etc. Dar, cel mai important proces a fost dezvoltarea unui ţesut nervos fotosensibil de tipul retinei. Organele de tipul ochiului s-au dezvoltat în seria animală independent de cel puţin 40 de ori, iar toate etapele se regăsesc la specii actuale. Deşi ochiul complex de la moluşte a evoluat independent de cel al vertebratelor, ambii provin din ancestorii ce aveau celule fotoreceptoare. Cele mai multe organe fotosensibile de la nevertebrate nu au perfecţiunea ochilor vertebratelor, cefalopodelor şi insectelor, dar apariţia şi evoluţia lor ulterioară a fost determinată de selecţia naturală, care a favorizat orice mic avantaj. În decursul istoriei sale evolutive, ochiul şi-a păstrat însă funcţia de bază, respectiv văzul. Schimbarea funcţiei. Dobândirea de noi organe se poate face nu numai prin intensificarea funcţiei, ci şi prin schimbarea funcţiei unei structuri deja existente. O astfel de schimbare impune ca structura respectivă să îndeplinească simultan atât funcţia nouă, cât şi vechea funcţie. De exemplu, aripile păsărilor primitive, folosite pentru zbor planat, au fost folosite în final şi pentru zborul propriu-zis. Există numeroase cazuri de noutăţi evolutive, care pot fi explicate prin schimbarea funcţiei. Astfel, la peşti plămânii au fost convertiţi în vezică înotătoare, iar extremităţile artropodelor au dobândit o serie întreagă de noi funcţii. În multe cazuri este vorba mai curând despre schimbarea rolului ecologic decât despre o funcţie nouă. Cele mai spectaculoase apariţii ale unor structuri noi sau ale unor însuşiri noi în istoria organismelor s-au datorat unor schimbări ale rolului ecologic. O schimbare a funcţie poate avea, de asemenea un rol în speciaţie. Orice schimbare a funcţiei generează un salt, deşi totul se produce gradat. Întâi afectează un individ din populaţie, dar devine semnificativ din punct de vedere evolutiv numai dacă această schimbare este favorizată de selecţia naturală şi se răspândeşte treptat la alţi indivizi din populaţie, iar apoi la alte populaţii ale speciei. Din acest moment, chiar evoluţia prin schimbarea funcţiei este un proces treptat.
