Infecție de tract urinar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Infecția tractului urinar
Clasificare și resurse externe

Mai multe leucocite observate în urina unei persoane cu infecție a tractului urinar prin microscopie
ICD-10 N39.0
ICD-9 599.0
DiseasesDB 13657
MedlinePlus 000521
eMedicine emerg/625 emerg/626
MeSH D014552

O infecție a tractului urinar (ITU) este o infecție bacteriană care afectează o parte a tractului urinar. Când afectează tractul urinar inferior, aceasta este cunoscută drept cistită simplă (infecție a vezicii urinare), iar când afectează tractul urinar superior, este cunoscută sub denumirea de pielonefrită (infecție a rinichilor). Simptomele infecției tractului urinar inferior includ durere la urinare și fie urinări dese, fie nevoia imperioasă de a urina (sau ambele), în timp ce cele ale pielonefritei includ febră și durere în flanc, pe lângă simptomele infecției tractului urinar inferior. La persoanele în vârstă și la cele foarte tinere, simptomele pot fi vagi sau nespecifice. Principalul agent cauzal al ambelor tipuri este Escherichia coli, totuși, în cazuri rare, alte bacterii, virusuri sau ciuperci pot fi cauza.

Infecțiile tractului urinar apar mai frecvent la femei decât la bărbați, jumătate dintre femei având cel puțin o infecție la un moment dat în timpul vieții. Recurențele sunt frecvente. Factorii de risc includ anatomia femeii, raporturile sexuale și antecedentele în familie. Pielonefrita, în cazul în care apare, urmează, de obicei, după o infecție a vezicii urinare, dar poate rezulta și dintr-o infecție cu transmitere hematogenă. În cazul femeilor tinere și sănătoase, se poate stabili diagnosticul doar pe baza simptomelor. În cazul celor cu simptome vagi, stabilirea diagnosticului poate fi dificilă, deoarece bacteriile pot fi prezente fără a exista o infecție. În cazurile complicate sau în cele în care tratamentul nu a reușit, poate fi utilă o urocultură. În cazul celor cu infecții frecvente, se pot administra doze mici de antibiotice, ca o măsură de prevenție.

În cazurile necomplicate, infecțiile tractului urinar se tratează ușor cu o cură scurtă de antibiotice, deși rezistența la multe dintre antibioticele folosite pentru tratarea acestei afecțiuni este tot mai mare. În cazurile complicate, poate fi necesară o cură mai lungă sau antibiotice administrate intravenos iar, dacă simptomele nu se ameliorează în decursul a două sau trei zile, sunt necesare analize suplimentare pentru stabilirea diagnosticului. La femei, infecțiile tractului urinar reprezintă cea mai frecventă formă de infecție bacteriană, 10 % dintre acestea dezvoltând anual infecții ale tractului urinar.

Semne și simptome[modificare | modificare sursă]

Urina poate conține puroi (afecțiune cunoscută sub denumirea de piurie), după cum se observă în urina unei persoane cu septicemie din cauza unei infecții a tractului urinar.

Infecția tractului urinar inferior este denumită și infecție a vezicii urinare. Cele mai frecvente simptome sunt arsuri la urinare și urinarea frecventă (sau nevoia imperioasă de a urina) în absența scurgerilor vaginale și a unor dureri semnificative.[1] Aceste simptome pot varia de la forme ușoare la forme severe[2] și, la femeile sănătoase, durează în medie șase zile.[3] Pot fi prezente unele dureri deasupra osului pubian sau în partea inferioară a spatelui. Persoanele care suferă de o infecție a tractului urinar superior, saupielonefrită, pot prezenta durere în flanc, febră sau greață și vomă, pe lângă simptomele clasice ale infecției tractului urinar inferior.[2] Rar, urina poate să conţină sânge[4] sau să prezinte semne vizibile de piurie (puroi în urină).[5]

La copii[modificare | modificare sursă]

La copiii de vârstă mică, singurul simptom al infecției tractului urinar (ITU) poate fi febra. Din cauza absenței unor simptome mai evidente, în cazul în care fetele sub vârsta de doi ani sau băieții necircumciși sub vârsta de un an prezintă febră, numeroase asociații medicale recomandă urocultura. Este posibil ca sugarii să mănânce puțin, să vomeze, să doarmă mai mult sau să prezinte semne de icter. La copiii de vârstă mai mare, se poate declanșa o incontinență urinară (pierderea controlului asupra vezicii urinare).[6]

La persoanele în vârstă[modificare | modificare sursă]

Simptomele infecției tractului urinar sunt absente, în mod frecvent, la persoanele în vârstă.[7] Manifestările pot fi vagi, incontinența, modificarea stării mentale sau oboseala fiind singurele simptome.[2] Unele persoane se prezintă la furnizorul de servicii medicale cu septicemie, o infecție a sângelui, ca primul simptom.[4] Stabilirea diagnosticului poate fi complicată de faptul că multe persoane în vârstă prezintă incontinență sau demență[7] preexistentă.

Cauze[modificare | modificare sursă]

E. coli este cauza a 80-85 % dintre infecțiile tractului urinar, Staphylococcus saprophyticus fiind cauza a 5-10 % dintre acestea.[1] Rar, acestea pot avea drept cauză infecții virale sau micotice.[8] Alte cauze bacteriene includ:Klebsiella, Proteus, Pseudomonas și Enterobacter. Acestea nu sunt frecvente și, de regulă, sunt legate de anomalii ale sistemului urinar sau de cateterismul urinar.[4] Infecțiile tractului urinar cauzate de Staphylococcus aureus apar, de regulă, după infecțiile cu transmitere hematogenă.[2]

Sex[modificare | modificare sursă]

La femeile tinere active sexual, activitatea sexuală este cauza a 75-90 % dintre infecțiile vezicii urinare, riscul de infecție fiind legat de frecvența raporturilor sexuale.[1] Sintagma „cistita din luna de miere” desemnează fenomenul de ITU frecvente de la începutul căsătoriei. La femeile în postmenopauză, activitatea sexuală nu afectează riscul de dezvoltare a unei ITU. Folosirea spermicidelor, independent de frecvența raporturilor sexuale, mărește riscul de ITU.[1]

Femeile sunt mai predispuse la ITU decât bărbații deoarece, la femei, uretra este mult mai scurtă și mai aproape deanus.[9] Nivelul estrogenilor scade în timpul menopauzei, astfel că riscul de infecție a tractului urinar crește ca urmare a pierderii florei vaginale cu rol de protecție.[9]

Catetere urinare[modificare | modificare sursă]

Cateterismul urinar crește riscul de infecții ale tractului urinar. Riscul de bacteriurie (bacterii în urină) este între trei și șase procente pe zi iar antibioticele profilactice nu sunt eficace în diminuarea infecțiilor simptomatice.[9] Riscul unei infecții asociate poate fi diminuat prin efectuarea cateterismului numai atunci când este necesar, folosind tehnici aseptice pentru introducere, și prin menținerea drenajului neblocat și închis al cateterului.[10][11][12]

Altele[modificare | modificare sursă]

O predispoziție la infecțiile vezicii urinare poate exista în familie. Alți factori de risc includ diabetul,[1] necircumcizia și mărirea volumului prostatei.[2] Factorii care predispun la complicații sunt destul de vagi și includ anomalii anatomice, funcționale sau metabolice . O ITU cu complicații este mai greu de tratat și necesită, de obicei, o evaluare, un tratament și o urmărire mai agresive.[13] La copii, ITU sunt asociate cu refluxul vezicoureteral (trecerea anormală a urinei din vezica urinară în uretere sau în rinichi) și cu constipația.[6]

Persoanele cu leziuni ale măduvei spinării prezintă un risc mai mare de infecție a tractului urinar, în parte din cauza folosirii cronice a cateterului și în parte din cauza disfuncției vezicale.[14] Este cea mai frecventă cauză a infecției în rândul acestor persoane, precum și cea mai frecventă cauză a spitalizării.[14] În plus, folosirea sucului de merișoare sau a suplimentelor pe bază de merișoare pare a fi ineficientă în prevenirea și tratamentul bolii la aceste persoane.[15]

Patogeneză[modificare | modificare sursă]

Bacteriile care provoacă infecțiile tractului urinar pătrund în vezica urinară, de regulă, prin uretră. Totuși, infecția se poate produce și prin intermediul sângelui sau al limfei. Se consideră că bacteriile se transmit, de obicei, în uretră din intestin, cu un risc mai mare la femei din cauza anatomiei acestora. După ce pătrund în vezica urinară, E. Coli se pot atașa de peretele vezicii urinare și pot forma un biofilm care rezistă reacției imunitare a organismului.[4]

Prevenire[modificare | modificare sursă]

Nu s-a confirmat dacă frecvența ITU este afectată de anumite măsuri, printre care: folosirea pilulelor pentru controlul natalității sau a prezervativelor, urinarea imediat după raportul sexual, tipul lenjeriei intime folosite, metodele de igienă personală folosite după urinare sau defecare sau dacă o persoană, de regulă, face baie sau duș.[1] În mod similar, nu există dovezi în legătură cu efectele reținerii urinei, folosirii tampoanelor interne și irigațiilor.[9]

Persoanele cu infecții frecvente ale tractului urinar care folosesc spermicide sau diafragmă ca metodă de contracepție sunt sfătuite să folosească metode alternative.[4] Merișoarele (suc sau capsule) pot reduce incidența la cei cu infecții frecvente,[16][17] dar toleranța pe termen lung este o problemă,[16] existând tulburări gastrointestinale în peste 30 % dintre cazuri.[18] Incidența acestora poate fi mai mare în cazul folosirii de două ori pe zi decât în cazul folosirii o dată pe zi.[19] Din 2011, probioticele intravaginale necesită studii suplimentare pentru a stabili dacă acestea aduc vreun beneficiu.[4] Folosirea prezervativelor fără spermicide sau folosirea pilulelor pentru controlul natalității nu mărește riscul de infecții necomplicate ale tractului urinar.[20]

Medicamente[modificare | modificare sursă]

Pentru cei cu infecții recurente, o cură prelungită de antibiotice administrate zilnic este eficientă.[1] Medicamentele folosite frecvent includ nitrofurantoina și trimetoprim/sulfametoxazolul.[4]Metenamina este alt agent folosit frecvent în acest scop, deoarece, în vezica urinară cu nivel scăzut de aciditate, produce formaldehidă, față de care nu se dezvoltă rezistență.[21] În cazurile în care infecțiile sunt legate de raporturile sexuale, poate fi utilă administrarea de antibiotice după raport.[4] La femeile în postmenopauză, s-a constatat că estrogenul vaginal topic reduce recurența. Spre deosebire de cremele topice, folosirea estrogenului vaginal din ovule nu a fost la fel de utilă ca dozele mici de antibiotice.[22] Un număr devaccinuri sunt în curs de elaborare din 2011.[4]

La copii[modificare | modificare sursă]

Dovezile în sensul că antibioticele cu rol preventiv diminuează infecțiile tractului urinar la copii sunt nesatisfăcătoare.[23] Totuși, ITU recurente sunt rareori cauza unor probleme ulterioare legate de rinichi, dacă nu există anomalii subiacente ale rinichilor, provocând mai puțin de o treime de procent (0,33 %) din bolile cronice ale rinichilor la adulți.[24]

Diagnostic[modificare | modificare sursă]

Bacterii multiple în formă de bastonaş bacili (bacterii în formă de bastonaş, prezentate aici de culoare neagră, în formă de bob de fasole) printre leucocite, la analiza microscopică a urinei. Aceste modificări indică o infecţie a tractului urinar.

În cazurile necomplicate, diagnosticul poate fi efectuat şi tratamentul administrat numai pe baza simptomelor, fără confirmare ulterioară de laborator. În cazurile complicate sau echivoce, poate fi utilă confirmarea diagnosticului prin analiza urinei, urmărindu-se prezenţa de nitraţi urinari, globule albe sanguine (leucocite) sau esteraze leucocitare. Un alt test, analiza microscopică a urinei, urmăreşte prezenţa de globule roşii sanguine, globule albe sanguine, sau bacterii. Urocultura este considerată pozitivă dacă arată un număr de colonii bacteriene mai mare sau egal cu 103 unităţi formatoare de colonii de microorganisme specifice tractului urinar pe ml de urină. Sensibilitatea la antibiotice poate fi de asemenea testată folosind aceste uroculturi, utile pentru selectarea tratamentului antibiotic. Cu toate acestea, şi femeile cu uroculturi negative pot prezenta ameliorări în urma tratamentului antibiotic.[1] Având în vedere că simptomele pot fi vagi şi în lipsa testelor fiabile pentru infecţii ale tractului urinar, diagnosticul poate fi dificil la persoanele vârstnice.[7]

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Dacă infecţia implică numai tractul urinar inferior, este cunoscută sub numele de cistită (infecţie a vezicii urinare). Dacă infecţia implică tractul urinar superior, este cunoscută sub numele de pielonefrită. Dacă urina conţine bacterii semnificative dar nu există simptome, afecţiunea respectivă este cunoscută sub numele de bacteriurie asimptomatică.[2] Dacă o infecţie urinară implică tractul urinar superior şi persoana respectivă arediabet zaharat, este gravidă, este un pacient de sex masculin sau imunocompromis, infecţia este considerată complicată.[3][4] În caz contrar, dacă infecţia apare la o femeie sănătoasă şi la premenopauză, este considerată necomplicată.[3] La copii, când infecţia de tract urinar este asociată cu febră, este considerată a fi infecţie a tractului urinar superior.[6]

La copii[modificare | modificare sursă]

Pentru diagnosticul de infecţie a tractului urinar la copii, este necesar ca urocultura să fie pozitivă. Contaminarea reprezintă o problemă frecventă, în funcţie de metoda de recoltare utilizată, de aceea se utilizează o valoare de referinţă (cutoff) de 105 CFU/ml pentru o probă recoltată la mijlocul jetului urinar („recoltare corectă”), se utilizează valori de 104 CFU/ml pentru probele recoltate prin cateter şi 102 CFU/ml pentru aspiraţie suprapubiană (o probă de urină recoltată direct din vezica urinară prin intermediul unui ac). Utilizarea „pungilor de urină” pentru recoltarea probelor nu este aprobată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii din cauza riscului crescut de contaminare când se efectuează urocultura, iar la pacienţii care nu pot folosi toaleta se preferă cateterizarea. Unii, precum Academia Americană de Pediatrie (American Academy of Pediatrics) recomandă ecografia renală şi cistouretrografia micţională (vizualizarea radiografică a uretrei şi vezicii urinare în timp real, în timp ce persoana respectivă urinează) la toţi copiii cu vârsta sub doi ani care au avut o infecţie a tractului urinar. Totuşi, din cauza lipsei unui tratament eficace chiar dacă problemele sunt identificate, alţii, precum National Institute for Clinical Excellence (Institutul Naţional pentru Excelenţă Clinică) recomandă numai explorări imagistice de rutină la copiii cu vârsta sub şase luni sau care prezintă aspecte neobişnuite.[6]

Diagnostic diferenţial[modificare | modificare sursă]

La femeile cu cervicită (inflamaţia colului uterin) sau vaginită (inflamaţia vaginului) şi la bărbaţii tineri cu simptome de ITU, cauza poate fi o infecţie cu Chlamydia trachomatis sau Neisseria gonorrheae .[2][25] Vaginita mai poate fi provocată de o infecţie fungică.[26] Cistita interstiţială (durere cronică la nivelul vezicii urinare) poate fi avută în vedere pentru persoane care prezintă episoade multiple de simptome de ITU dar la care urocultura rămâne negativă şi simptomele nu se ameliorează după tratamentul cu antibiotice.[27] Prostatita (inflamaţia prostatei) poate fi de asemenea avută în vedere pentru diagnosticul diferenţial.[28]

Tratament[modificare | modificare sursă]

Tratamentul de bază este reprezentat de antibiotice. Ocazional, în primele zile se prescrie fenazopiridină, pe lângă antibiotice, pentru ameliorarea senzaţiilor de arsură şi urgenţă micţională, care apar în timpul unei cistite.[29] Totuşi, aceasta nu este o recomandare de rutină, din cauza preocupărilor legate de siguranţa utilizării, în mod special de riscul crescut de methemoglobinemie(nivelul de methemoglobină în sânge peste valoarea normală).[30] Acetaminofenul (paracetamolul) poate fi utilizat în caz de febră.[31]

Femeile cu ITU simple recurente pot beneficia de automedicaţie după apariţia simptomelor, apelând la medic numai dacă tratamentul iniţial eşuează. Antibioticele pot fi prescrise de către medic farmacistului prin telefon.[1]

Necomplicate[modificare | modificare sursă]

Infecţiile necomplicate pot fi diagnosticate şi tratate numai pe baza simptomelor.[1] Antibioticele orale cum sunt trimetoprim/sulfametoxazol (TMP/SMX), cefalosporine, nitrofurantoină, sau o fluorochinolonă reduc în mod substanţial timpul necesar vindecării, toate fiind la fel de eficace.[32] Un tratament cu durata de trei zile cu trimetoprim, TMP/SMX, sau cu o fluorochinolonă este de obicei suficient, în timp ce nitrofurantoina necesită 5–7 zile.[1][33] În cazul administrării tratamentului, simptomele ar trebui să se amelioreze în decurs de 36 ore.[3] Aproximativ 50% dintre persoane se vindecă fără tratament în decurs de câteva zile sau săptămâni.[1] Infectious Diseases Society of America (Societatea Americană de Boli Infecţioase) nu recomandă fluorochinolonele ca tratament de primă linie din cauza preocupărilor legate de apariţia rezistenţei la această clasă de medicamente.[33] În pofida acestei măsuri de precauţie, în unele cazuri a apărut rezistenţă la toate aceste medicamente, datorită utilizării lor extinse.[1] În unele ţări, trimetoprim în monoterapie este considerat a fi echivalent cu TMP/SMX.[33] Pentru ITU simple, copii răspund frecvent la o cură antibiotică de trei zile.[34]

Pielonefrită[modificare | modificare sursă]

Pielonefrita este tratată în mod mai agresiv în comparaţie cu cistita simplă, utilizându-se fie un tratament de durată mai lungă cu antibiotice orale, fie antibiotice pe cale intravenoasă.[35] Tratamentul cu fluorochinolona orală ciprofloxacină timp de şapte zile este utilizat de obicei în zonele în care rata rezistenţei este sub 10%.Dacă ratele de rezistenţă locală depăşesc 10%, o doză de ceftriaxonă pe cale intravenoasă este prescrisă frecvent. La cei care prezintă simptome mai severe, poate fi necesară internarea în spital pentru tratament antibiotic continuu.[35] Complicaţii precum obstrucţia urinară din cauza unei litiaze renale trebuie avute în vedere dacă nu apare ameliorarea simptomelor după două-trei zile de tratament.[2][35]

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]

Infecţiile tractului urinar sunt cele mai frecvente infecţii bacteriene la femei.[3] Acestea apar cel mai frecvent la vârste cuprinse între 16 şi 35 ani, 10% dintre femei prezintă anual o infecţie şi 60% prezintă o infecţie la un moment dat pe parcursul vieţii.[1][4] Recurenţele sunt frecvente, aproximativ jumătate dintre aceste persoane prezentând o a doua infecţie în decurs de un an. Infecţiile tractului urinar apar de patru ori mai frecvent la femei decât la bărbaţi.[4] Pielonefrita apare de aproximativ 20-30 de ori mai puţin frecvent.[1] Aceasta constituie cea mai frecventă cauză de infecţii intraspitaliceşti, reprezentând aproximativ 40%.[36] Frecvenţa cazurilor de bacteriurie asimptomatică creşte cu vârsta, de la 2-7% la femeile cu potenţial fertil la până la 50% la femeile vârstnice din centrele de asistenţă.[9] Frecvenţa cazurilor de bacteriurie asimptomatică la bărbaţii cu vârsta peste 75 de ani este cuprinsă între 7-10%.[7]

Infecţiile tractului urinar pot afecta 10% din persoane în timpul copilăriei.[4] La copii, infecţiile tractului urinar sunt cele mai frecvente la copiii de sex masculin necircumcişi cu vârsta sub trei luni, urmaţi de fetiţe cu vârsta sub un an.[6] Estimările legate de frecvenţă la copii variază totuşi în mod considerabil. La un grup de copii cu febră, cu vârste cuprinse între zero şi doi ani, 2 până la 20% au fost diagnosticaţi cu ITU.[6]

Societate şi cultură[modificare | modificare sursă]

În Statele Unite, infecţiile tractului urinar reprezintă aproximativ şapte milioane din vizitele la medic, un milion din vizitele la camera de urgenţă şi o sută de mii de internări pe an.[4] Costul acestor infecţii este semnificativ atât în ceea ce priveşte absenţa de la lucru, cât şi în ceea ce priveşte costul asistenţei medicale. În Statele Unite, costul direct al tratamentului este estimat la 1,6 miliarde USD anual.[36]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Infecţiile tractului urinar au fost descrise din timpuri străvechi, prima descriere fiind documentată în Ebers Papyrus datat din c. 1550 Î.C..[37] Egiptenii descriau boala ca „senzaţia de fierbinţeală care iese din vezică”.[38] Tratamentul eficace nu a apărut decât după apariţia şi utilizarea antibioticelor, în 1930, înaintea acestei date fiind recomandate plante, luare de sânge (sângerare) şi odihnă.[37]

În sarcină[modificare | modificare sursă]

Infecţiile tractului urinar sunt mai îngrijorătoare în sarcină din cauza riscului crescut de infecţii renale. În timpul sarcinii, valorile crescute de progesteron cresc riscul diminuării tonusului muscular al ureterelor şi vezicii urinare, ceea ce duce la creşterea posibilităţii de reflux, când urina curge înapoi în uretere şi către rinichi. Deşi femeile gravide nu prezintă un risc crescut de bacteriurie asimptomatică, dacă bacteriuria este prezentă ele au un risc de 25-40% de a face o infecţie urinară.[9] Prin urmare, dacă testele urinare arată semne de infecţie – chiar şi în absenţa simptomelor – se recomandă tratament.Cefalexina sau nitrofurantoina sunt utilizate în mod obişnuit, deoarece se consideră că administrarea acestora este sigură în timpul sarcinii.[39] O infecţie renală în timpul sarcinii poate duce la naştere prematură sau pre-eclampsie (stare de tensiune arterială crescută şi disfuncţie renală în timpul sarcinii, ceea ce poate duce la convulsii).[9]

Referinţe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Nicolle LE (2008). „Uncomplicated urinary tract infection in adults including uncomplicated pyelonephritis”. Urol Clin North Am 35 (1): 1–12, v. doi:10.1016/j.ucl.2007.09.004. PMID 18061019. 
  2. ^ a b c d e f g h Lane, DR (1 august 2011). „Diagnosis and management of urinary tract infection and pyelonephritis.”. Emergency medicine clinics of North America 29 (3): 539–52. doi:10.1016/j.emc.2011.04.001. PMID 21782073. 
  3. ^ a b c d e Colgan, R (1 octombrie 2011). „Diagnosis and treatment of acute uncomplicated cystitis.”. American family physician 84 (7): 771–6. PMID 22010614. 
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n Salvatore, S (1 iunie 2011). „Urinary tract infections in women.”. European journal of obstetrics, gynecology, and reproductive biology 156 (2): 131–6. doi:10.1016/j.ejogrb.2011.01.028. PMID 21349630. 
  5. ^ Arellano, Ronald S.. Non-vascular interventional radiology of the abdomen. New York: Springer. p. 67. ISBN 978-1-4419-7731-1. http://books.google.ca/books?id=au-OpXwnibMC&pg=PA67 
  6. ^ a b c d e f Bhat, RG (1 august 2011). „Pediatric urinary tract infections.”. Emergency medicine clinics of North America 29 (3): 637–53. doi:10.1016/j.emc.2011.04.004. PMID 21782079. 
  7. ^ a b c d Woodford, HJ (1 februarie 2011). „Diagnosis and management of urinary infections in older people.”. Clinical medicine (London, England) 11 (1): 80–3. PMID 21404794. 
  8. ^ Amdekar, S (1 noiembrie 2011). „Probiotic therapy: immunomodulating approach toward urinary tract infection.”. Current microbiology 63 (5): 484–90. doi:10.1007/s00284-011-0006-2. PMID 21901556. 
  9. ^ a b c d e f g Dielubanza, EJ (1 ianuarie 2011). „Urinary tract infections in women.”. The Medical clinics of North America 95 (1): 27–41. doi:10.1016/j.mcna.2010.08.023. PMID 21095409. 
  10. ^ Nicolle LE (2001). „The chronic indwelling catheter and urinary infection in long-term-care facility residents”. Infect Control Hosp Epidemiol 22 (5): 316–21. doi:10.1086/501908. PMID 11428445. 
  11. ^ Phipps S, Lim YN, McClinton S, Barry C, Rane A, N'Dow J (2006). Short term urinary catheter policies following urogenital surgery in adults. in Phipps, Simon. „Cochrane Database of Systematic Reviews”. Cochrane Database Syst Rev (2): CD004374. doi:10.1002/14651858.CD004374.pub2. PMID 16625600. 
  12. ^ Gould CV, Umscheid CA, Agarwal RK, Kuntz G, Pegues DA (2010). „Guideline for prevention of catheter-associated urinary tract infections 2009”. Infect Control Hosp Epidemiol 31 (4): 319–26. doi:10.1086/651091. PMID 20156062. 
  13. ^ Infectious Disease, Chapter Seven, Urinary Tract Infections from Infectious Disease Section of Microbiology and Immunology On-line. By Charles Bryan MD. University of South Carolina. This page last changed on Wednesday, April 27, 2011
  14. ^ a b Eves, FJ (1 aprilie 2010). „Prevention of urinary tract infections in persons with spinal cord injury in home health care.”. Home healthcare nurse 28 (4): 230–41. doi:10.1097/NHH.0b013e3181dc1bcb. PMID 20520263. 
  15. ^ Opperman, EA (1 iunie 2010). „Cranberry is not effective for the prevention or treatment of urinary tract infections in individuals with spinal cord injury.”. Spinal cord 48 (6): 451–6. doi:10.1038/sc.2009.159. PMID 19935757. 
  16. ^ a b Jepson RG, Craig JC (2008). Cranberries for preventing urinary tract infections. in Jepson, Ruth G. „Cochrane Database of Systematic Reviews”. Cochrane Database Syst Rev (1): CD001321. doi:10.1002/14651858.CD001321.pub4. PMID 18253990. 
  17. ^ Wang CH, Fang CC, Chen NC et al (2012). „Cranberry-containing products for prevention of urinary tract infections in susceptible populations”. Arch Intern Med 172 (13): 988–96. doi:10.1001/archinternmed.2012.3004. 
  18. ^ Rossi, R (1 septembrie 2010). „Overview on cranberry and urinary tract infections in females.”. Journal of Clinical Gastroenterology 44 Suppl 1: S61-2. doi:10.1097/MCG.0b013e3181d2dc8e. PMID 20495471. 
  19. ^ Wang, CH (2012 July 9). „Cranberry-containing products for prevention of urinary tract infections in susceptible populations: a systematic review and meta-analysis of randomized controlled trials.”. Archives of Internal Medicine 172 (13): 988–96. PMID 22777630. 
  20. ^ Engleberg, N C; DiRita, V; Dermody, T S (2007) „63” Schaechter's Mechanism of Microbial Disease (ed. 4)Baltimore: Lippincott Williams & Wilkins618ISBN 978-0-7817-5342-5 
  21. ^ Cubeddu, Richard Finkel, Michelle A. Clark, Luigi X. (2009). Pharmacology (ed. 4th ed.). Philadelphia: Lippincott Williams & Wilkins. pp. 397. ISBN 9780781771559. http://books.google.ca/books?id=Q4hG2gRhy7oC&pg=PA397&lpg=PA397 
  22. ^ Perrotta, C (16 aprilie 2008). „Oestrogens for preventing recurrent urinary tract infection in postmenopausal women.”. Cochrane database of systematic reviews (Online) (2): CD005131. doi:10.1002/14651858.CD005131.pub2. PMID 18425910. 
  23. ^ Dai, B; Liu, Y; Jia, J; Mei, C (2010). „Long-term antibiotics for the prevention of recurrent urinary tract infection in children: a systematic review and meta-analysis”. Archives of Disease in Childhood 95 (7): 499–508. doi:10.1136/adc.2009.173112. PMID 20457696. 
  24. ^ Salo, J (1 noiembrie 2011). „Childhood urinary tract infections as a cause of chronic kidney disease.”. Pediatrics 128 (5): 840–7. doi:10.1542/peds.2010-3520. PMID 21987701. 
  25. ^ Raynor, MC (1 ianuarie 2011). „Urinary infections in men.”. The Medical clinics of North America 95 (1): 43–54. doi:10.1016/j.mcna.2010.08.015. PMID 21095410. 
  26. ^ Leung, David Hui ; edited by Alexander; Padwal, Raj. Approach to internal medicine : a resource book for clinical practice (ed. 3rd ed.). New York: Springer. p. 244. ISBN 978-1-4419-6504-2. http://books.google.ca/books?id=lnXNpj5ZzKMC&pg=PA244 
  27. ^ Kursh, edited by Elroy D.; Ulchaker, James C. (2000). Office urology. Totowa, N.J.: Humana Press. p. 131. ISBN 978-0-89603-789-2. http://books.google.ca/books?id=AdYs-QwU8KQC&pg=PA131 
  28. ^ Walls, authors, Nathan W. Mick, Jessica Radin Peters, Daniel Egan ; editor, Eric S. Nadel ; advisor, Ron (2006). Blueprints emergency medicine (ed. 2nd ed.). Baltimore, Md.: Lippincott Williams & Wilkins. p. 152. ISBN 978-1-4051-0461-6. http://books.google.ca/books?id=NvqaWHi1OTsC&pg=RA1-PA152 
  29. ^ Gaines, KK (1 iunie 2004). „Phenazopyridine hydrochloride: the use and abuse of an old standby for UTI.”. Urologic nursing 24 (3): 207–9. PMID 15311491. 
  30. ^ Aronson, edited by Jeffrey K. (2008). Meyler's side effects of analgesics and anti-inflammatory drugs. Amsterdam: Elsevier Science. p. 219. ISBN 978-0-444-53273-2. http://books.google.ca/books?id=2WxotnWiiWkC&pg=PA219 
  31. ^ Glass, [edited by] Jill C. Cash, Cheryl A. (2010). Family practice guidelines (ed. 2nd ed.). New York: Springer. p. 271. ISBN 978-0-8261-1812-7. http://books.google.ca/books?id=4uKsZZ4BoRUC&pg=PA271 
  32. ^ Zalmanovici Trestioreanu A, Green H, Paul M, Yaphe J, Leibovici L (2010). Antimicrobial agents for treating uncomplicated urinary tract infection in women. in Zalmanovici Trestioreanu, Anca. „Cochrane Database of Systematic Reviews”. Cochrane Database Syst Rev 10 (10): CD007182. doi:10.1002/14651858.CD007182.pub2. PMID 20927755. 
  33. ^ a b c Gupta, K (1 martie 2011). „International clinical practice guidelines for the treatment of acute uncomplicated cystitis and pyelonephritis in women: A 2010 update by the Infectious Diseases Society of America and the European Society for Microbiology and Infectious Diseases.”. Clinical infectious diseases : an official publication of the Infectious Diseases Society of America 52 (5): e103-20. doi:10.1093/cid/ciq257. PMID 21292654. 
  34. ^ BestBets: Is a short course of antibiotics better than a long course in the treatment of UTI in children. http://www.bestbets.org/bets/bet.php?id=939. 
  35. ^ a b c Colgan, R (1 septembrie 2011). „Diagnosis and treatment of acute pyelonephritis in women.”. American family physician 84 (5): 519–26. PMID 21888302. 
  36. ^ a b Brunner & Suddarth's textbook of medical-surgical nursing. (ed. 12th ed.). Philadelphia: Wolters Kluwer Health/Lippincott Williams & Wilkins. 2010. p. 1359. ISBN 978-0-7817-8589-1. http://books.google.ca/books?id=SmtjSD1x688C&pg=PA1359 
  37. ^ a b Al-Achi, Antoine (2008). An introduction to botanical medicines : history, science, uses, and dangers. Westport, Conn.: Praeger Publishers. p. 126. ISBN 978-0-313-35009-2. http://books.google.ca/books?id=HMzxKua4_rcC&pg=PA126 
  38. ^ Wilson...], [general ed.: Graham (1990). Topley and Wilson's Principles of bacteriology, virology and immunity : in 4 volumes (ed. 8. ed.). London: Arnold. p. 198. ISBN 0-7131-4591-9 
  39. ^ Guinto VT, De Guia B, Festin MR, Dowswell T (2010). Different antibiotic regimens for treating asymptomatic bacteriuria in pregnancy. in Guinto, Valerie T. „Cochrane Database of Systematic Reviews”. Cochrane Database Syst Rev (9): CD007855. doi:10.1002/14651858.CD007855.pub2. PMID 20824868. 

Link-uri externe[modificare | modificare sursă]