Stihar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Stihar, în riturile creștine, veșmânt liturgic purtat în principiu de către creștini în timpul slujbei în care primesc tainele de inițiere creștină, iar în mod uzual de toți clericii, îndeosebi la liturghie.

Terminologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul românesc vine de la denumirea grecească στιχάριο (stixhárion), de la στείχω (stéixho = “a pune în rând”). În limba latină se cheamă «alba», datorită nuanței acestui veșmânt liturgic.

În limba română, în limbajul uzual, cuvântul “stihar” se folosește, prin extensiune, de asemenea pentru a vorbi de dalmatică.

Folosință[modificare | modificare sursă]

Din cele mai vechi timpuri ale creștinismului, catehumenii veneau pentru botez îmbrăcați în hainele obișnuite, iar după botez erau îmbrăcați cu stiharul, simbol al curăției, și simbol al lui Iisus înviat. Mai târziu, chiar în iconografie, Iisus va fi reprezentat în stihar, în scenele schimbării la față și învierii. neofiții – noii botezați – veneau la biserică timp de o săptămână după botez, îmbrăcați în stihar.

Începând cu secolul IV, clericii vor purta stiharul ca haină în viața de toate zilele, pentru a fi recunoscuți de către laici, urmând ca treptat să fie rezervat folosinței în cult, până în ziua de astăzi. Stiharul este veșmântul peste care se îmbracă celelalte.

Ritul armean, fiind pneumatocentric, va înlocui, pentru diacon și pentru clericii inferiori, stiharul alb cu dalmatica roșie, simbol al Duhului Sfânt. De aici se vor inspira bizantinii, introduind dalmatica de orice culoare. Latinii vor păstra și stiharul alb, căreia vor adăuga dalmatica bizantină colorată, pentru arhidiaconi, păstrând stiharul intact pentru toți ceilalți clerici.

Slavii au mers mai departe, colorând chiar stiharul preoțesc, dar această folosință rămâne străină tuturor celorlalte rituri.

Un număr însemnat de comunități occidentale conferă stiharul chiar și membrilor unui cor bisericesc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • RPE Mercenier (ed.), La Prière des Églises de rite byzantin, Tom I: L’Office divin, la liturgie, les sacrements, Monastère de Chevetogne (Belgique), 1937.
  • Divines Liturgies de Saint Jean Chrysostome & de Saint Basile de Césarée, Monastère de la Théotokos, Villebazy, 2002.

Legături externe[modificare | modificare sursă]