Definiţie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Definiţia este operaţia logică prin care se stabileşte conţinutul unei noţiuni. Tot definiţie se numeşte şi enunţul prin care se face această operaţie. Adesea definirea unei noţiuni se face prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice: genul proxim este termenul de referinţă al definiţiei, cel mai apropiat ca sens de noţiunea definită; diferenţa specifică este trăsătura caracteristică a noţiunii, care o deosebeşte de celelalte noţinui cuprinse în genul său proxim.

Pentru ca o definiţie să fie funcţională, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie caracteristică;
2. Să nu fie circulară (un cuvânt nu se defineşte prin el însuşi);
3. Să fie clară şi precisă;
4. Să fie logic afirmativă;
5. Să nu conţină contradicţii.

Definiţia încheie un proces de cunoaştere.

[modifică] Clasificarea definiţiilor

Definiţia este un proces de o asemenea importanţă încât o concepţie generală despre lume este dependentă de modul de concepere a definiţiei.

Până în prezent s-au conceput definiţiile în urmatoarele moduri: realist (definim entităţi reale), conceptualist (definim concepte), nominalist (definim termeni), convenţionalist ( definim liber ales). Întotdeauna este bine ca înaintea definiţiei să precizăm concepţia despre definiţie pe care o utilizăm.

Logicianul Gheorghe Enescu dă urmatoarea schemă generală de clasificare a definiţiilor:

1.După natura entităţii definite:

a.reale (definiţia se referă la obiecte reale sau abstracte);

b.nominale (definiţia se referă la termeni şi în genere, la expresii);

c.formale (definiţia se referă la obiecte formale, la elemente ale sistemului formal).

2.După natura definitorului:

a.de esenţă (definiţia dă o caracteristică esenţială sau mai multe ale entităţii definite);

b.genetice (se indică modul specific de generare a entităţii definite);

c.de relaţie (se determină sistemul de relaţii caracteristice entităţii, de exemplu relaţii spaţio-temporale ş.a.);

d.operaţionale (după metoda de fixare practică, metodologică a obiectului, de exemplu înregistrarea efectelor, măsura, comportare în situaţie experimentală ş.a.)

e.după relaţia însuşirii definitorii cu entitatea definită (predicativă, nepredicativă).

3.După modul de stabilire a definitului:

a.ostensive (prin indicarea obiectului vizat);

b.prin înregistrarea unor determinări caracteristice;

c.prin indicarea sistemului de relaţii din care obiectul face parte ( de exemplu cu ajutorul unui sistem de axiome);

d.constructive (inductive sau recursive).

4.După forma logico-lingvistică a definiţiei:

a.definiţii simple (printr-o propoziţie);

b.definiţii complexe (printr-un sistem de propoziţii sau reguli);

c.contextuale (definitul reiese din contextul utilizat);

d.definiţia cu ajutorul unor operatori speciali (λ,ε ş.a.);

e.definiţii explicite sau implicite;

f.definiţii prin abstracţie.

5.După poziţia în procesul cunoaşterii:

a.definiţii stipulative ( de introducere a unui termen sau concept nou);

b.explicative (un concept sau un termen este explicat prin altele);

c.de precizare (se precizează conceptul sau sensul termenului prin clasificări sau extinderi, ori restricţii).

[modifică] Bibliografie

• Elena Lupşa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica, Logică şi argumentare (Manual pentru clasa a IX-a), Editura Corint.
• Minel Marcu, Planuri de lecţie, logică clasa a IX-a.

•Gheorghe Enescu „Teoria sistemelor logice”