Constantin Erbiceanu
Constantin Erbiceanu (n. 5 august 1838, Erbiceni, Iași - d. 21 martie 1913, București) a fost un istoric, teolog, elenist, român, membru titular (1899) al Academiei Române.
Numele său de familie originar a fost Ionescu, fiind fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni. De la numele satului natal și-a lut ulterior numele sub care este cunoscut.
Studiile le-a făcut la Seminarul Socola și apoi la Facultatea de Teologie din Iași, continuând cu Facultatea de Teologie și Litere din Atena, unde a obținut doctoratul în teologie.
Nu a fost hirotonit și s-a dedicat învățământului. Astfel, pentru început, a predat istoria bisericii universale, dreptul canonic și teologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iași. Ulterior, a predat teologia la Facultatea de Teologie din București și limba elină la Facultatea de Litere din București. În martie 1895 a fost ales decan al Facultății de Teologie din București.
Prin studiul manuscriselor grecești și editarea de documente, Constantin Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote și a istoriei bisericești din Țările Române.
A fost membru al societății culturale Junimea, membru al societăților savante de la Constantinopol, Hellenikos Philologikos Syllogos (din 1866) și Hetairia Mesaionikon Spoudon (din 1889). În 1899 a fost ales membru titular al Academiei Române.[1]
[modificare] Scrieri
- Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în sec. al IV-lea, București, 1898
- Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Tipografia Cărților Bisericesci, 1888 (Reeditare: Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, București, 2003, ISBN 973-85854-6-50)
