Cantofabule

Cronologie – Phoenix
Cantofabule

Dublu album de Phoenix
Alte nume	ST-EDE 01115, ST-EDE 01116
Lansare	1975
Gen	etno-rock
Casă de discuri	Electrecord
Mugur de fluier (1974)	Cantofabule (1975)	Transsylvania (1981)
Interiorul copertei
Cuprinde o recenzie semnată de poetul Adrian Păunescu (stânga) și ordinea pieselor pe disc (dreapta).
modifică

Cantofabule este primul dublu LP al formației Phoenix. Acesta a fost editat în 1975, la casa de discuri „Electrecord”. Numele a fost greșit ortografiat pe copertă, cel corect fiind "Cantafabule. Această eroare a fost perpetuată și la reeditarea albumului, în 1992, iar ediția piratată în Belgia (1993), care avea aceeași copertă însă pe o nuanță roșiatică, a fost cunoscută internațional sub numele de „Cant of a Bule”. De asemenea, coperta a fost cenzurată, ceea ce s-a putut vedea pe cea din 1975 fiind de fapt interiorul inițial, proiectat de același cuplu Lili și Valeriu Sepi. Textul de prezentare a aparținut lui Adrian Păunescu, însă a fost scos la reeditarea din 1992. Concertele de promovare a dublului LP s-au numit „Însă eu...” și au avut, ca elemente inedite, caprele de lemn ale lui Valeriu Sepi și, după ce Covaci a renunțat la Ovidiu Lipan, ceata dubașilor din Brănești. Piesele de pe album au fost compuse de către Nicolae Covaci și Josef Kappl, probabil cu colaborarea lui Mircea Baniciu și Ovidiu Lipan la prima și ultima piesă, iar versurile au fost scrise integral de către tandemul Șerban Foarță - Andrei Ujică. Este momentul aducerii în formație a lui Ovidiu Lipan, în locul lui Costin Petrescu (ce în concepția lui Nicu Covaci nu reușea să imprime forța necesară pieselor), după o scurtă încercare cu toboșarul de jazz Eugen Gondi.

[modificare] Ideea

Conceptul albumului a plecat de la un Bestiar din secolul XIV găsit de Andrei Ujică. Bestiarele erau cărți în care se evocau animalele de origine fabuloasă, simbolizând forțele binelui și ale răului.

„Ne-am gândit pentru început la niște formule magice de incantare a spiritelor. Un fel de invocație. Sunt chemate duhurile acestor animale simbolice și ele încep să apară, la început cele mai mici și mai nevinovate, cum ar fi Scarabeul și Inorogul, pe urmă restul, Delfinul și cele periculoase. La o vreme, toate acestea intră înr-un fel de conflict, Zoomahia, și totul se termină sugerând începutul unui nou ciclu al existenței, la un nivel superior, printr-un imn dedicat Phoenixului, simbolul renașterii și al existenței veșnice.”

—Andrei Ujică

„Ceea ce era foarte important pentru noi, printre altele, era faptul că reușeam să introducem, într-un fel pe sub ușă, ca mesaj subliminal, în mentalitatea publicului tânăr, un fel de animale complet uitate, un insolit, dar nu arbitrar, ci de factură canonică, să reactualizăm, într-o mentalitate mai mult sau mai puțin superficială, niște sensuri arhaice, preexistente. Formația a răspuns în același sens, arhaizându-și muzica, realizând o extraordinară combinație de rock-ul contemporan cu moduri mai mult sau mai puțin arhaice. Aceste animale fantastice erau de pretutindeni, există un cosmopolitism intrinsec, spațial și temporal, un fel de sincretism, chiar la modul alexandrin. E o operație ușor alchimică. Există niște simboluri christice la [pasărea] Phoenix, ceea ce a produs un impact mai mare decât ceea ce se luase în calculul inițial, impactul muzicii respective față de «tânăra gardă».”

—Șerban Foarță

Melodiile fuseseră în bună parte compuse în iarna lui 1974-1975 la cabana de pe Muntele Semenic.

[modificare] Spectacolul

Spectacolele de promovare s-au intitulat „Însă eu...” si s-au desfășurat în bună parte clandestin, pe stadioane, formația fiind la acea oră interzisă oficial. Concepția și regia spectacolului au aparținut lui Nicolae Covaci și lui Dan Chișu, care a realizat costumația și măștile împreună cu mama lui Covaci. Fiecare dintre membri formației reprezenta un animal fabulos (de exemplu Baniciu era Inorogul, Covaci - Bourul, iar Ovidiu Lipan - Balaurul) și purta un machiaj deosebit pe față. Au fost folosite o serie de materiale și soluții inedite pentru a putea crea acele costume de scenă. Ulterior renunțării la serviciile lui Ovidiu Lipan și ale lui Günther Reininger, soluția a fost cooptarea dubașilor din Brănești și a lui Erlend Krauser la vioară și chitară electrică. Ultima schimbare a adus în locul dubașilor brăneșteni, care deja aveau probleme din pricina autorităților, a voluntarilor studenți, fiecare realizându-și singur costumația de scenă și „duba” în care urma să bată.