Asediul Lisabonei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Asediul Lisabonei
Parte a Reconquiestei
și a celei de a Doua Cruciade
Siege of Lisbon by Roque Gameiro.jpg
Cucerirea Lisabonei, tablou de Alfredo Roque Gameiro (1917)
Informații generale
Perioadă 1 iulie – 24 octombrie 1147
Loc Lisabona
Rezultat Victorie decisivă a cruciaților și portughezilor
Combatanți
PortugueseFlag1143.svgPortugalia
Cross-Pattee-red.svg Cruciați
Flag of Almohad Dynasty.svg Imperiul Almoravid
Conducători
Afonso I al Portugaliei
Henry Glanville
Arnold al III-lea de Aerschot
Christian de Ghistelles
Simon din Dover
Andrew din Londra
Saher din Archelle
Necunoscut
Efective
20.000
  • 7.000 portughezi
  • 6.000 englezi
  • 5.000 germani
  • 2.000 flamanzi
~15.000

Asediul Lisabonei, din perioada 1 iulie - 24 octombrie 1147, a reprezentat acțiunea militară care a adus orașul Lisabona sub controlul permanent al portughezilor și a îndepărtat de la putere pe conducătorii mauri. Asediul Lisabonei a fost una din puținele victorii ale creștinilor în cea de a Doua Cruciadă—a fost „singurul succes al operațiunii universale întreprinse de armata pelerinilor”, și anume a Doua Cruciadă, conform istoricului contemporan Helmold[1]—considerată a fi o bătălie crucială în cadrul Reconquistei.

Căderea Edessei în 1144 a dus la un apel pentru o nouă cruciadă emis de papa Eugen al III-lea în 1145 și 1146. În primăvara lui 1147, Papa a autorizat cruciada în peninsula Iberică. El l-a autorizat și pe Alfonso al VII-lea al Leónului și al Castiliei să-și echivaleze campaniile împotriva maurilor cu restul celei de a Doua Cruciade. În mai 1147, din Dartmouth, Anglia au pornit primele contingente de cruciați către Țara Sfântă. Vremea nefavorabilă a obligat vasele să se oprească pe coasta portugheză, în orașul nordic Porto la 16 iunie 1147. Acolo, ei au fost convinși să se întâlnească cu regele Afonso I al Portugaliei.

Cruciații au acceptat să-l ajute pe rege să atace Lisabona, primind în schimb promisiunea solemnă că vor putea lua bunurile din oraș și bani de răscumpărare de la prizonieri. Asediul a început la 1 iulie. După patru luni, căpeteniile Almoravide au capitulat la 24 octombrie, în principal din cauza foametei din oraș. Majoritatea cruciaților s-au stabilit în orașul proaspăt cucerit, în timp ce alții au plecat mai departe spre Țara Sfântă. Lisabona a devenit ulterior, în 1255, capitala Regatului Portugaliei.

Cruciada a doua[modificare | modificare sursă]

Începutul tradițional al Reconquistei a fost identificat în înfrângerea musulmanilor la Covadonga în 722.[2] După Prima Cruciadă din 1095-1099, Papa Pascal al II-lea a cerut cruciaților iberici (portughezi, castilieni, leonezi, aragonezi, și alții) să rămână acasă, unde războiul dus de ei era considerat a fi la fel de demn ca și cel al cruciaților plecați spre Ierusalim.[3]

Căderea Edessei în 1144 a dus la un apel pentru o nouă cruciadă emis de papa Eugen al III-lea în 1145 și 1146. În primăvara lui 1147, Papa a autorizat o cruciadă și în peninsula Iberică, unde războiul împotriva maurilor dura de câteva sute de ani. Eugen a încurajat Marsilia, Pisa, Genova, și alte orașe mediteraneene să lupte în Iberia. El l-a autorizat pe Alfonso al VII-lea al Leónului și al Castiliei să-și promoveze campaniile împotriva maurilor ca pe o parte din a Doua Cruciadă.[4]

La 19 mai 1147, din Dartmouth, Anglia, au pornit primele contingente de cruciați, formate din flamanzi, frizoni, normanzi, englezi și scoțieni, precum și unii cruciați din Köln,[5] care se considerau împreună „franci”.[6] Niciun prinț sau rege nu a luat parte la cruciade, întrucât Anglia era la acea vreme în perioada Anarhiei. Flota era comandată de Henry Glanville, conetabil al Suffolkului.[7][8] Printre alți căpitani cruciați se numărau Arnold al III-lea de Aerschot, Christian de Ghistelles, Simon din Dover, Andrew din Londra și Saher din Archelle.[9]

Redirecționarea eforturilor[modificare | modificare sursă]

Afonso I al Portugaliei

Conform lui Odo de Deuil, 164 de corăbii plecaseră spre Țara Sfântă, și este posibil ca până la sosirea pe țărmul iberic numărul lor sa fi ajuns la 200. Vremea nefavorabilă a obligat vasele să se oprească pe coasta portugheză, în orașul nordic Porto la 16 iunie 1147. Acolo, episcopul Pedro II Pitões i-a convins să se întâlnească cu regele Afonso al Portugaliei. Regele, care ajunsese la râul Tagus și cucerise Santarémul în martie, era în negocieri cu papa pentru recunoașterea titlului sau de rege. El a fost anunțat de sosirea primului grup și s-a grăbit să-l întâlnească.[7]

Grupul multinațional și indisciplinat a acceptat să-l ajute acolo, primind în schimb promisiunea solemnă că vor putea lua bunurile din oraș și bani de răscumpărare de la prizonieri. În ce privește orașul, „îl vor avea și îl vor ține până când va fi cercetat și dezbărat de prizonieri pentru răscumpărare și de toate celelalte. Apoi, când vor fi mulțumiți de cât îl vor fi scotocit, îl vor da mie..."[10] Afonso a promis să împartă teritoriile cucerite ca fiefuri pentru conducătorii militari. El și-a rezervat puterea de advocatus și i-a scutit pe participanții la asediu și pe urmașii lor de taxa comercială portugheză denumită pedicata.

Cruciații englezi nu erau la început entuziasmați, dar Henry Glanville i-a convins să participe.[11] S-a făcut schimb de ostatici pentru a asigura respectarea angajamentelor.[7]

Căderea Lisabonei[modificare | modificare sursă]

Asedierea Lisabonei de către D. Afonso Henriques de Joaquim Rodrigues Braga (1840): viziune romantică

Asediul a început la 1 iulie. Creștinii au capturat la scurt timp teritoriile înconjurătoare și au asediat zidurile orașului. După patru luni, căpeteniile maurilor au acceptat să capituleze, deoarece turnul de asediu al cruciaților a ajuns la zidurile lor și din cauza foametei din oraș, unde se adăpostiseră populațiile din Santarém precum și „cetățenii de vază din Sintra, Almada și Palmela.”[12]

După o scurtă revoltă, pusă de cronicarul anglo-normand pe seama „celor din Köln și a flamanzilor]], cuceritorii creștini au pătruns în oraș la 25 octombrie. Termenii capitulării indicau că soldații musulmani din oraș își vor păstra viețile și proprietățile, dar imediat ce creștinii au pătruns în oraș, termenii au fost încălcați.[7] Conform De expugnatione Lyxbonensi,

Dușmanii, când au fost despuiați în oraș, au plecat prin trei porți de sâmbătă dimineața până miercuri. Au fost atât de mulți oameni, încât părea că toată Hispania se amestecase în mulțime.[10]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Unii cruciați au ridicat pânzele și au continuat drumul spre Țara Sfântă.[7] Majoritatea cruciaților s-au stabilit însă în orașul proaspăt cucerit, crescând numărul de sustinători creștini spanioli din peninsula Iberică, iar Gilbert din Hastings a fost ales episcop. În pofida faptului că orașul a capitulat condiționat, a apărut o legendă despre un viteaz nobil și luptător portughez, Martim Moniz, care s-ar fi sacrificat pentru a ține porțile orașului deschise pentru armatele creștine cuceritoare.[13]

Lisabona a devenit în 1255 capitala Regatului Portugaliei. Victoria a fost punct de cotitură în istoria Portugaliei și în cadrul Reconquistei, care avea să fie terminată în 1492.[14]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ C. W. David, „The Authorship of the De Expugnatione Lyxbonensi”, Speculum, 7:1 (1932), 50, citând Chronica Slavorum a lui Helmold în MGH, Scriptores, 11, 58: Hoc solum prospere cessit de universo opere, quod peregrinus patravit exercitus.
  2. ^ Vezi Riley-Smith (1990) p.32.
  3. ^ Helen J. Nicholson, The Crusades (2004) "După Prima Cruciadă (1095-99) Papa Pascal al II-lea a hotărât ca cei care luptau cu musulmanii în Peninsula Iberică să fie iertați de păcate, ca și cum ar fi fost la Ierusalim." p.26
  4. ^ Riley-Smith (1990) p.48
  5. ^ Kölnul era asociat cu Londra în comerțul cu lână.
  6. ^ Expresia este folosită consistent în cronica asediului, De expugnatione Lyxbonensi scrisă de un martor ocular, care în secolul al XVI-lea era considerat a fi „Osbernus”. Aceasta, intitulată "Historia Osberni" într-o adnotare din secolul al XVI-lea, este sub forma unei scrisori, intitulată "Osb. de Baldr. R salutem", inscripție interpretată de C. R. Cheney drept către „Osberto de Baldreseie” i.e. Bawdsley, Suffolk, de la un anume "R."; vezi Cheney, C. R. (1932). „The Authorship of the De Expugnatione Lyxbonensi”. Speculum 7 (3): 395–397. doi:10.2307/2846677. ISSN 00387134. 
  7. ^ a b c d e Runciman (1951), p. 258.
  8. ^ Henry era rudă cu Ranulf de Glanvill din Suffolk, principal judecător al Angliei sub Henric al II-lea; numele lui normand provine de la Glanville, de lângă Lisieux (DNB, s.v. "Ranulf de Glanvill").
  9. ^ Phillips (2007), p. 143.
  10. ^ a b Brundage (1962) pp.97-104
  11. ^ Rolul important jucat de Henry Glanvill a sugerat unor cercetători că Osbernus ar fi un cleric anglo-normand atașat în special de el și de casa lui.
  12. ^ Osbernus, care adaugă că „drept rezultat, cel mai umil element din toate părțile lumii se adunase acolo, ca apa la fundul corăbiei, un loc de răspândire pentru toată preacurvia și necinstea”.
  13. ^ Paul Buck, Lisbon: a cultural and literary companion (2002) "La baza sa stă Martim Moniz (în memoria soldatului care a ținut porțile orașului deschise cu prețul vieții sale în timpul asediului)..." p.118
  14. ^ Riley-Smith (1990) p.126.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Runciman, Steven (1952). A History of the Crusades, vol. II: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100–1187 [O istorie a cruciadelor, vol. II: Regatul Ierusalimului și Orientul Franc, 1100–1187]. New York: Cambridge University Press 
  • Brundage, James (1962). The Crusades: A Documentary History [Cruciadele: istorie documentară]. Milwaukee, Wisconsin: Marquette University Press 
  • Riley-Smith, Jonathan (1990). The Atlas of the Crusades [Atlas al Cruciadelor]. New York: Facts on File. ISBN 0816021864 
  • Phillips, Jonathan (2007). The Second Crusade: Extending the Frontiers of Christendom [A Doua Cruciadă: extinderea granițelor creștinismului]. New Haven, Connecticut: Yale University Press. ISBN 9780300112740 
  • Villegas-Aristizábal, Lucas, "Norman and Anglo-Norman Participation in the Iberian Reconquista" [Participarea normandă și anglo-normandă la Reconquista iberică], teză de doctorat, Nottingham, 2007, pp. 146–85. http://etheses.nottingham.ac.uk/283/2/Norman_and_AngloNorman.pdf

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Odo de Deuil. De profectione Ludovici VII in orientem. Editată și tradusă în engleză de Virginia Gingerick Berry. Columbia University Press, 1948.
  • Kenneth Setton, ed. A History of the Crusades, vol. I [Istoria Cruciadelor, vol. I]. University of Pennsylvania Press, 1958.
  • Osbernus De expugnatione Lyxbonensi sau Despre eliberarea Lisabonei extras on-line în engleză.