Radioactivitate cluster

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Radioactivitatea cluster (numită și emisie spontană de ioni grei sau dezintegrare exotică) este un tip de dezintegrare nucleară în care un nucleu părinte cu număr de masă A, având A nucleoni dintre care Z sunt protoni, emite un nucleu (cluster) cu Ne neutroni și Ze protoni, mai greu decât o particulă alfa dar mai ușor decât un fragment de fisiune nucleară. În urma dezintegrării rezultă un nucleu emis (cluster) și un alt nucleu având numărul de masă Ad = A - Ae și numărul atomic Zd = Z - Ze, unde Ae = Ne + Ze.[1] De exemplu:

 \mathrm{~^{223}_{88}Ra} \rightarrow \mathrm{~^{14}_{6}C} + \mathrm{~^{209}_{82}Pb}

Acest mod de dezintegrare rar a fost observat pînă în prezent mai ales în nuclee care emit în mod predominant particule alfa, astfel că fenomenul este însoțit de un fond imens de particule alfa (cel puțin un miliard pentru fiecare cluster emis).[2]

Raportul de ramificare față de dezintegrarea alfa

B = T_a / T_c

este foarte mic (a se vedea Tabelul de mai jos). Ta și Tc sunt perioadele parțiale de înjumătățire ale nucleului părinte față de dezintegrarea alfa și respectiv radoactivitatea cluster. Cele două procese, ca și fisiunea nucleară sunt fenomene care au loc prin efectul tunel cuantic: clusterul pătrunde bariera de potențial.

Teoretic orice nucleu cu Z > 40 a cărui energie eliberată, Q, este pozitivă, poate fi un emițător spontan de clusteri. In practică, însă, observarea experimentală este limitată de către stadiul actual al tehnicii care cere ca durata de viață să fie sub 1032 s iar r1032 s,aportul de ramificare B > 10 −17.

În absența unei „pierderi” de energie pentru deformarea și excitarea fragmentelor (ca în cazul fisiunii), energia cinetică totală egală cu valoarea Q-ului se împarte între nucleul emis și nucleul fiică invers proporțional cu masele lor,

E_k = QA_d / A

cum rezultă din legea de conservare a impulsului. Ad este numărul de masă al nucleului Ad = A – Ae.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Primele informații despre nucleul atomic s-au obținut la începutul secolului 20-lea prin studiul radioactivității. O vreme îndelungată s-au cunoscut doar trei tipuri de dezintegrări nucleare: alfa, beta și gamma. Acestestea ilustrează trei dintre cele patru tipuri de interacții fundamentale din natură: tare, slabă si electromagnetică. Fisiunea nucleară spontană a devenit foarte cunoscută la scurt timp dupa descoperirea sa în 1940 de către K. Petrzhak și G.N. Flerov, datorită aplicațiilor militare și pașnice (energetice) ale fisiunii induse descoperite în 1939 de către Otto Hahn, Lise Meitner și Fritz Strassmann în care se utilizează marea cantitate de energie degajată în acest proces.

Există multe alte tipuri de radioactivitate, de exemplu radioactivitatea cluster, radioactivitatea protonică (p) și diprotonică (2p), diverse moduri de dezintegrare beta-întârziată (p, 2p, 3p, n, 2n, 3n, 4n, d, t, alfa, f), fisiunea izomeră, fisiunea ternară (fisiunea însoțită de particule), etc. Înălțimea barierei de potențial, în special de natură electrostatică, pentru emisia de particule încărcate este mult mai mare decât energia cinetică a particulei emise. Dezintegrarea spontană poate fi explicată doar prin tunelare cuantică într-un mod similar cu prima aplicație a Mecanicii cuantice la nuclee făcută de către G. Gamow pentru a explica dezintegrarea alfa.

"În 1980 A. Sandulescu, DN Poenaru, și W. Greiner au descris calcule care indică posibilitatea unui nou tip de dezintegrare a nucleelor grele intermediară între dezintegrarea alfa și fisiunea spontană. Prima observare a radioactivității de ioni grei a fost emisia ionului de carbon-14 de 30 de MeV din radiu-223 de către H. J. Rose și G.A. Jones în 1984". [3]

De obicei teoria explică un fenomen deja observat experimental. Radioactivitatea cluster este unul din rarele exemple de fenomene prezis înainte de descoperirea experimentală. Previziuni teoretice au fost făcute în 1980, [4] patru ani înaintea descoperirii experimentale. [5]

Au fost utilizate patru abordări teoretice: teoria fragmentării în care se rezolvă ecuația Schroedinger având ca variabilă asimetria de masă pentru a obține distribuția după mase a fragmentelor; calcule de penetrabilitate similare cu cele utilizate în teoria tradițională a dezintegrării alfa și modele de fisiune superasimetrică, numerică (NuSAF) și analitică (ASAF). Modelele de fisiune superasymmetrică sunt bazate pe metoda macroscopică-microscopică [6] folosind modelul uniparticulă în pături cu două centre [7] [8] pentru a obține nivelele de energie folosite ca date de intrare pentru calculul corecțiilor de pături și împerechere. Ca model fenomenologic se utilizează fie modelul picătură de lichid [9] fie modelul Yukawa-plus-exponențială [10] extinse la nuclee cu rapoarte sarcină/masă diferite. [11]

Folosind teoria penetrabilității s-au prezis opt moduri de dezintegrare: 14C, 24Ne, 28Mg, 32,34Si, 46Ar și 48,50Ca ale următoarelor nuclee părinte: 222,224Ra, 230,232Th, 236,238U, 244,246Pu, 248,250Cm, 250,252Cf, 252,254Fm și 252,254No.

Primul experiment a fost raportat în 1984, când fizicienii de la Universitatea din Oxford au descoperit că Ra223 emite spontan câte un nucleu de C14 la fiecare miliard de dezintegrări alfa.

Teoria[modificare | modificare sursă]

Tunelarea cuantică se poate calcula fie ca mai sus prin extinderea teoriei fisiunii nucleare la o asimetrie de masă mai mare sau a teoriei dezintegrării alfa la particule emise mai grele. [12]

Ambele abordări (fisiune alfa) pot exprima constanta de dezintegrare \lambda = ln 2 / Tc, ca un produs de trei mărimi dependente de model

\lambda = \nu S P_s

unde \nu este frecvența asalturilor asupra barierei în unitate de timp, S este probabilitatea preformării clusterului la suprafața nucleului și Ps este penetrabilitatea barierei externe. În teoriile de tip alfa S este integrala suprapunerii funcțiilor de undă ale partenerilor. În teorii de fisiune probabilitatea preformării este penetrabilitatea părții interne a barierei între punctele de întoarcere inițial Ri și final (când cele două fragmente sunt tangente) Rt. [13] Foarte frecvent se calculează folosind aproximarea Wentzel-Kramers-Brillouin (WKB).

Un număr foarte mare, de ordinul 105, de combinații părinte - nucleu emis au fost luate în considerare într-o căutare sistematică de noi moduri de dezintegrare. Cantitate mare de calcule s-a putut face într-un timp rezonabil folosind modelul ASAF dezvoltat de către [[Dorin N. Poenaru]], Walter Greiner și colab. Acest model a fost primul folosit la prezicerea mărimilor măsurabile în radioactivitatea de cluster. Peste 150 de moduri de dezintegrare au fost prezise înainte ca alte tipuri de calcule să fie raportate. S-au publicat tabele cuprinzătoare de durate de viață, răapoarte de ramificare și energii cinetice, ca de exemplu [14] [15]

Forme de bariere de potențial similare cu cele luate în considerare în cadrul modelului ASAF au fost calculate utilizând metoda macroscopic-microscopică. [16]

Anterior [17] s-a demonstrat că chiar și dezintegrarea alfa poate fi considerată un caz particular de fisiune rece. Modelul ASAF poate fi folosit pentru a descrie în mod unitar dezintegrarea alfa, radioactivitatea cluster și fisiunea rece (a se vedea figura 6.7, p.. 287 Ref. [2]).

Se poate obține cu bună aproximare o curbă universală (UNIV) pentru orice fel de mod de radioactivitatea cluster cu număr de masă Ae, inclusiv dezintegrarea alfa

\log T = -\log P_s - 22.169 + 0.598(A_e - 1)

Într-o scară logaritmică ecuația log T = f (log Ps) reprezintă o singură linie dreaptă pentru fiecare tip de radioactivitate cluster și poate fi utilizată comod pentru a estima durate de viață. O singură curbă universală pentru alfa și toate radioactivitățile cluster rezultă dacă se exprimă log T + log S = f (log Ps). [18]

Datele experimentale privind radioactivitatea cluster în trei grupe de nuclee părinte par-par, par-impar și impar-par sunt reproduse cu o acuratețe comparabilă prin ambele tipuri de curbe universale, UNIV (tip fisiune) și UDL (obținută folosind o teorie de tip alfa: teoria matricii R). [19]

Pentru a calcula energia degajată

Q = [M - (M_d + M_e)]c^2

se poate folosi o compilare recentă a masele măsurate. [20] M, Md și Me sunt masele nucleelor părinte, fiica și emis iar c este viteza luminii. Excesul de masă este transformat în energie în conformitate cu formula lui Einstein E = mc2.

Experimente[modificare | modificare sursă]

Principala dificultate experimentală în observarea emisiei spontane de clusteri constă din necesitatea de a identifica câteva evenimente rare într-un fond perturbator de particule alfa imens. Mărimile determinate experimental sunt perioada parțială de înjumătățire, Tc și energia cinetică a clusterului emis Ek. Este nevoie și de identificarea particulelor emise.

Detectarea radiațiilor se bazează pe interacțiunile lor cu materia, ceea ce duce în principal, la ionizări. Folosind un telescop semiconductoar și o aparatură convențională electronică Rose și Jones au identificat ionii de 14C emiși de 223Ra. A fost necesară o durată a măsurătorii de cca șase luni pentru a obține 11 evenimente utile.

Cu spectrometre magnetice moderne (SOLENO și Enge-split pole), la Orsay și Argonne National Laboratory (vezi cap. 7 în Ref. [2] pp. 188-204), s-a putut utiliza o sursă foarte puternică astfel că 11 evenimente au fost obținute doar în câteva ore.

Detectorii de urme nucleare cu corp solid (SSNTD) insensibili la particule alfa și spectrometrele magnetice în care particulele alfa sunt deviate de un câmp magnetic puternic au fost folosite cu succes pentru a depăși dificultatea menționată. SSNTD sunt ieftine și la îndemână, dar au nevoie de o decapare chimică și scanare îndelungată la microscop pentru identificarea și numărarea urmelor.

Un rol-cheie în experimentele efectuate la Berkeley, Orsay, Dubna și Milano l-au jucat P. Buford Price, Eid Hourany, Michel Hussonnois, Svetlana Tretyakova, AA Ogloblin, Roberto Bonetti, A. Guglielmetti și colegii lor.

Regiunea principală de emițători observată experimental până în 2010 este situată mai sus de Z = 86: 221Fr, 221-224,226Ra, 223,225Ac, 228,230Th, 231Pa, 230,232-236U, 236,238Pu și 242Cm.

Doar limite superioare au putut fi detectate în următoarele cazuri: dezintegrarea 12C a 114Ba, emisia de 15N din 223Ac, a 18O din 226Th, a 24,26Ne din 232Th și din 236U, a 28Mg din 232,233,235U, radioactivitatea 30Mg a 237Np, și emisia 34Si din 240Pu și din 241Am.

Unii dintre emițători sunt membri ai celor trei familii naturale radioactive. Alții au fost produși prin reacții nucleare. Până în prezent nu au fost observați emițători impar-impari.

Din multe moduri de dezintegrare cu timpi de înjumătățire și rapoarte de ramificare relative la dezintegrarea alfa prezise cu modelul analitic al fisiunii superasymmetrice(ASAF), următoarele 11 au fost confirmate experimental: 14C, 20O, 23F, 22,24-26Ne, 28,30Mg, 32,34sup>Si. Datele experimentale sunt în concordanță cu valorile prezise. S-a observat un efect de pături puternic: de regulă cel mai scurt timp de înjumătățire este obținut atunci când nucleul fiică are un număr magic de neutroni (Nd = 126) și/sau de protoni (Zd = 82).

Radioactivitățile cluster cunoscute până în 2010 sunt: [21] [22] [23]

Nucleu părinte Cluster emis Raport de ramificare log T(s) Q (MeV)
114Ba 12C < 3.4×10-5 > 4.10 18.985
221Fr 14C 8.14×10-13 14.52 31.290
221Ra 14C 1.15×10−12
13.39 32.394
222Ra 14C 3.7×10−10
11.01 33.049
223Ra 14C 8.9×10−10
15.04 31.829
224Ra 14C 4.3×10−11
15.86 30.535
223Ac 14C 3.2×10−11
12.96 33.064
225Ac 14C 4.5×10−12
17.28 30.476
226Ra 14C 3.2×10−11
21.19 28.196
228Th 20O 1.13×10−13
20.72 44.723
230Th 24Ne 5.6×10−13
24.61 57.758
231Pa 23F 9.97×10−15
26.02 51.844
24Ne 1.34×10−11
22.88 60.408
232U 24Ne 9.16×10−12
20.40 62.309
28Mg < 1.18×10−13
> 22.26 74.318
233U 24Ne 7.2×10−13
24.84 60.484
25Ne 60.776
28Mg <1.3×10−15
> 27.59 74.224
234U 28Mg 1.38×10−13
25.14 74.108
24Ne 9.9×10−14
25.88 58.825
26Ne 59.465
235U 24Ne 8.06×10−12
27.42 57.361
25Ne 57.756
28Mg < 1.8×10−12
> 28.09 72.162
29Mg 72.535
236U 24Ne < 9.2×10−12
> 25.90 55.944
26Ne 56.753
28Mg 2×10−13
27.58 70.560
30Mg 72.299
236Pu 28Mg 2.7×10−14
21.52 79.668
237Np 30Mg < 1.8×10−14
> 27.57 74.814
238Pu 32Si 1.38×10−16
25.27 91.188
28Mg 5.62×10−17
25.70 75.910
30Mg 76.822
240Pu 34Si < 6×10−15
> 25.52 91.026
241Am 34Si < 7.4×10−16
> 25.26 93.923
242Cm 34Si 1×10−16
23.15 96.508

Structura fină[modificare | modificare sursă]

Structura fină în radioactivitatea 14C a 223Ra a fost discutată pentru prima dată de către M. Greiner și W. Scheid în 1986. [24]

Sspectrometrul supraconductor SOLENO al IPN Orsay a fost folosit începând cu anul 1984 pentru a identifica clusterii 14C emiși de nucleele de 222-224,226Ra. În plus a fost folosit pentru a descoperi [25] [26] structura fină (tranziții către stări excitate ale nucleului fiică.

În mod surprinzător, experimentatorii au văzut o tranziție către prima stare excitată a fiicei mai puternică decât cea către starea fundamentală. Tranziția este favorizată în cazul în care nucleonul decuplat rămâne în aceeași stare atât în nucleul părinte cât și în nucleul fiică. În caz contrar diferența de structură nucleară conduce la o interdicție puternică.

Interpretarea [27] a fost confirmată: principala componentă sferică a funcției de undă a nucleului părinte deformat are un caracter i11/2, adică este sferică.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dorin Poenaru, Walter Greiner, Cluster Radioactivity, Ch. 1 of Clusters in Nuclei I. Lecture Notes in Physics 818 (Springer, Berlin, 2011), Ed. C. Beck, pp. 1–56, ISBN 978-3-642-13898-0.
  2. ^ D. N. Poenaru, W. Greiner, in Nuclear Decay Modes (Institute of Physics Publishing, Bristol, 1996) ISBN 0-7503-0338-7
  3. ^ Encyclopædia Britannica Online. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/465998/
  4. ^ Sandulescu, A., Poenaru, D. N. and Greiner W., New type of decay of heavy nuclei intermediate between fission and alpha-decay, Sov. J. Part. Nucl. 11 (1980) 528–541.
  5. ^ Rose, H. J. and Jones, G. A., A new kind of natural radioactivity, Nature, 307 (1984) 245–247. http://www.nature.com/nature/journal/v307/n5948/abs/307245a0.html
  6. ^ Strutinski, V. M., Shell effects in nuclear masses and deformation energies, Nucl. Phys. A 95 (1967) 420–442. doi:10.1016/0375-9474(67)90510-6.
  7. ^ Maruhn, J. A. and Greiner, W., The asymmetric two-center shell model, Z. Phys. 251 (1972) 431–457. doi: 10.1007/BF01391737
  8. ^ Gherghescu, R. A., Deformed two center shell model, Phys. Rev. C 67 (2003) 014309. doi: 10.1103/PhysRevC.67.014309.
  9. ^ Myers, W. D. and Swiatecki, W. J., Nuclear masses and deformations, Nucl. Phys. A 81 (1966) 1–60.
  10. ^ Krappe, H. J., Nix, J. R. and Sierk, A. J., Unified nuclear potential for heavy-ion elastic scattering, fusion, fission and ground-state masses and deformations, Phys. Rev. C 20 (1979) 992–1013. doi: 10.1103/PhysRevC.20.992.
  11. ^ Poenaru, D. N., Ivascu, M. and Mazilu, D., Folded Yukawa-plus-exponential model PES for nuclei with different charge densities, Computer Phys. Communic. 19 (1980) 205–214. doi: 10.1016/0010-4655(80)90051-X.
  12. ^ Blendowske, R., Fliessbach, T. and Walliser, H., Many-body approach to alpha and cluster radioactivity, ch. 7 in Nuclear Decay Modes (Institute of Physics Publishing, Bristol, 1996) 337–349. ISBN 0-7503-0338-7.
  13. ^ Poenaru, D. N. and Greiner W., Cluster Preformation as Barrier Penetrability, Physica Scripta, 44 (1991) 427–429. doi: 10.1088/0031-8949/44/5/004.
  14. ^ Poenaru, D. N., Ivascu, M., Sandulescu, A., Greiner, W., Spontaneous emission of heavy clusters, J. Phys. G: Nucl. Phys. 10 (1984) L183–L189. doi: 10.1088/0305-4616/10/8/004.
  15. ^ Poenaru, D. N., Schnabel, D., Greiner, W., Mazilu, D. and Gherghescu, R., Nuclear Lifetimes for Cluster Radioactivities, Atomic Data Nucl. Data Tab., 48 (1991) 231–327. doi: 10.1016/0092-640X(91)90008-R.
  16. ^ Poenaru, D. N., Gherghescu, R.A. and Greiner, W., Potential energy surfaces for cluster emitting nuclei, Phys. Rev. C 73 (2006) 014608. doi: 10.1103/PhysRevC.73.014608.
  17. ^ Poenaru, D. N., Ivascu, M. and Sandulescu, A., J. Phys. G: Nucl. Phys. 5 (1979) L169–L173. doi: 10.1088/0305-4616/5/10/005.
  18. ^ Poenaru, D. N., Gherghescu, R.A. and Greiner, W., Single universal curve for cluster radioactivities and alpha decay, Phys. Rev. C, 83 (2011) 014601. doi: 10.1103/PhysRevC.83.014601.
  19. ^ Qi, C., Xu, F. R., Liotta, R. J. and Wyss, R., Universal Decay Law in Charged-Particle Emission and Exotic Cluster Radioactivity, Phys. Rev. Lett., 103 (2009) 072501. doi: 10.1103/PhysRevLett.103.072501.
  20. ^ M. Wang, G. Audi, A.H. Wapstra, F.G. Kondev , M. MacCormick, X. Xu, B. Pfeiffer, Chinese Physics, C, 36 (2012) 1603–2014.
  21. ^ Baum, E. M. et al., Nuclides and Isotopes: Chart of the nuclides 16th ed., Knolls Atomic Power Laboratory (Lockheed Martin), 2002.
  22. ^ Bonetti, R. and Guglielmetti, A., Cluster radioactivity: an overview after twenty years, Rom. Rep. Phys. 59 (2007) 301–310.
  23. ^ Guglielmetti, A. et al., Carbon radioactivity of 223Ac and a search for nitrogen emission, J. Phys.: Conf. Series, 111 (2008) 012050.doi: 10.1088/1742-6596/111/1/012050.
  24. ^ Greiner, M. and Scheid, W., Radioactive decay into excited states via heavy ion emission, J. Phys. G: Nucl. Phys., 12 (1986) L229–L234. doi: 10.1088/0305-4616/12/10/003.
  25. ^ Brillard, L., Elayi, A. G., Hourani, E., Hussonnois, M., Le Du, J. F. Rosier, L. H. and Stab, L., Mise en evidence d'une structure fine dans la radioactivite 14C, C. R. Acad. Sci. Paris, 309 (1989) 1105–1110.
  26. ^ Hourany, E. et al., 223Ra Nuclear Spectroscopy in 14C Radioactivity, Phys. Rev., 52 (1995) 267–270.
  27. ^ Sheline, R. K. and Ragnarsson, I., Interpretation of the fine structure in the 14C radioactive decay of 223Ra, Phys. Rev. C, 43 (1991) 1476–1479. doi: 10.1103/PhysRevC.43.1476.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]