Progresie de acorduri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
O progresie de acorduri în tonalitatea do major. Pentru a putea fi repetată, trebuie reluate numai primele patru măsuri înainte de intrarea în a cincea, astfel: 1–2–3–4–1–2–3–4 etc. Când totuși 4 va fi urmat de 5 și nu de 1, atunci s-a realizat o cadență. Putem spune că 1–2–3–4 este o progresie, iar 1–2–3–4–5, o cadență.

În muzică, o progresie de acorduri reprezintă o înlănțuire de relații armonice (între acorduri), de regulă concepută astfel încât să poată fi repetată într-un cadru formal simplu, uneori sprijinind improvizația. Ea poate fi notată fie prin trepte (numere de la unu la șapte, eventual însoțite de indici, reprezentate prin cifre arabe sau romane) – este cazul celebrului II–V–I (scris și 2–5–1) din muzica jazz. În a doua jumătate a secolului XX s-a dezvoltat cifrajul de jazz pentru reprezentarea acordurilor, fapt care a permis notarea progresiilor fără a aminti treptele, deosebit de avantajoasă în cazul modulațiilor repetate (tonale) sau al unor relații modale.

Noțiunea de progresie de acorduri nu s-a impus încă în muzicologia românească din cauza viziunilor conservatoare ce resping o teorie a muzicii diferită de cea clasică. Considerată un împrumut din muzicologia americană (lb. engl. chord progression), ea își confirmă totuși existența în muzica românească prin aparițiile tot mai dese în vocabularul muzicienilor de jazz și rock. Un concept aproape sinonim din terminologia clasică este cel de cadență (cele mai multe progresii sunt cadențe, ceea ce înseamnă că ultimele elemente ale înlănțuirii de acorduri duc către o sonoritate stabilă ce poate servi ca final al muzicii).

O diagramă a progresiilor de acorduri in game majore din S. Kostka si D. Payne Tonal harmony. Exemplul de mai sus este o variație a traseului I-IV-ii-V-I (in armonia tonală acordul I poate fi urmat de orice alt acord). Notatia acordurilor este standard in literatura de limba engleza si majoritatea muzicii de jazz, blues, etc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • S. Kostka, D. Payne Tonal harmony, editia a 3-a, 1995.
  • W. Piston Harmony, editia a 4-a, 1978.

Vezi și[modificare | modificare sursă]