Ordine mendicante

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Ordine mendicante (din latină mendicare, „a cerși”) sunt ordinele întemeiate în secolul al XIII-lea de Sfântul Dominic, respectiv de Francisc de Assisi, cunoscute, mai ales, ca ordinul dominican și ordinul franciscan, mai ales capucinii (acestea fiind dintre cele mai cunoscute). Alte exemple de astfel de ordine, care mai funcționează, conform dreptului canonic, sunt: augustinienii, carmelitanii, trinitarienii, mercedarienii, serviții, minimii, mizericordienii și betleemiții.

Istoric[modificare | modificare sursă]

În contextul acumulării de capital din secolul al XII-lea, au apărut în sudul Franței și nordul Italiei mișcări social-religioase de protest. Între acestea s-au numărat cele ale valdenzilor lui Pierre Valdes și ale umiliaților. După excomunicarea lui Pierre Valdes de către arhiepiscopul de Lyon, papa Inocențiu al III-lea a căutat aplanarea conflictelor, reușind integrarea și păstrarea unor astfel de mișcări în interiorul Bisericii Catolice. Umiliații și ospitalierii Sfântului Spirit s-au bucurat de protecția specială a papei, care le-a pus la dispoziție o biserică din Roma.

La început, și inițiativa lui Francisc de Assisi de a trăi conform evangheliei (vivere secundum perfectionem sancti Evangelii) a fost suspectată de erezie. Intervenția cardinalului Ugolino dei Conti și aprobarea orală primită de la papa Inocențiu al III-lea în anul 1210 au permis rămânerea franciscanilor în interiorul Bisericii Catolice și realizarea idealului sărăciei.

În literatură[modificare | modificare sursă]

Scriitorul Umberto Eco a tematizat în Numele trandafirului dezbaterea medievală cu privire la bogăția oamenilor bisericii, respectiv dacă aceasta este compatibilă cu învățătura creștină. Principalul protagonist al romanului este un călugăr franciscan sosit într-o bogată mănăstire benedictină (Abația Melk), pentru elucidarea unei crime.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Karl Suso Frank, Geschichte des christlichen Mönchtums, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1988, pp. 86–108.