Ion Scărlătescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Ion Scărlătescu
Ion Scărlătescu.png
Date personale
Născut1872 Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (50 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiecompozitor
profesor Modificați la Wikidata

Ion Scărlătescu (n. 1872, București, România – d. ,[1] București, România) a fost un pianist, pedagog și compozitor român,[2] profesor la Conservatorul din Cluj și la Conservatorul din București. A scris o „Rapsodie română pentru orchestră”, dar mai ales muzică de cameră. Foarte cunoscută este „Bagatella” (1917) pentru vioară și pian.[3]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Studiile muzicale le-a început la Conservatorul din București (1890-1892) cu Emilia Saegiu și Iulius Wiest (pian), Gheorghe Brătianu (teorie-solfegiu), Eduard Wachmann, continuându-le la Akademie fur Musik und darstellende Kunst din Viena (1893-1995) cu Julius Epstein și Anton Door (pian), Robert Fuchs (compoziție), Eusebie Mandicevschi (istoria muzicii, armonie, teoria instrumentelor) și în particular cu Karl Navratil (contrapunct, forme muzicale) și Theodor Leschitizky (pian) tot la Viena (1895-1900) și cu Charles-Marie Widor (compoziție, pian, orgă) la Paris (1900-1902). A continuat să se perfccționeze la Leipzig (1902-1914), cu Karl Reinecke (compoziție, pian) și Hugo Riemann (istoria muzicii).[2]

A fost profesor particular de teorie muzicală și pian la Viena, dirijor al Corului Capelei Române din Paris, profesor particular de armonie și pian la Iași (1916-1918), profesor la Conservatorul din Cluj (1919-1920) și la cel din București (1920-1922). A desfășurat o susținută activitate concertistică, colaborând cu profesorul Artot de Padilla, George Enescu, Sandu Albu, Gheorghe și Maria Dima, George Boskoff, Constantin C. Nottara, Bernard Metzner, Maximilian Costin ș.a.[2] În 1919, Ministerul Artelor l-a însărcinat cu organizarea Conservatorului din Cluj.

A scris poezii (la îndemnul lui Titu Maiorescu, a colaborat la revista Convorbiri literare), piese de teatru (Vlad Țepeș - dramă biblică, Othello’s letzter Aufzug - dramă reprezentată la Teatrul German din Praga în 1906), poeme, proză, cugetări. A publicat cronici muzicale, studii, eseuri în Muzica, România Musicală, Le Guide Musical (Bruxelles), Revue Internationale du Theâtre et de la Musique etc.

A colaborat cu Societatea România Jună din Viena și Asociațiunea Muzicală din București. A susținut conferințe, referate, cursuri de perfecționare pentru profesor de muzică la Cluj.

A concertat la Palatul Regal din București și la Castelul Peleș din Sinaia, bucurându-se de prețuirea Reginei Carmen Sylva.[4]

Printre discipolii săi cei mai apropiați s-au numărat Ion Borgovan, Emil Monția, Sandu Albu, Emil Riegler-Dinu, Alexandru Bilciurescu, Alice Ionescu-Mihăiești etc.[2]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b S-a întâmplat în 19 noiembrie… 
  2. ^ a b c d „Selectie AUTOR - PATRIMONIUL MUZICAL ROMANESC”. www.cimec.ro. 
  3. ^ „Biblioteca Digitală a BCU Iași”. 
  4. ^ http://revista.amtap.md/wp-content/files_mf/156293027813_Iurascu_MuzicavocalaaluiIoanScarlatescu.pdf

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962-1964
  • Carmen Antoaneta Stoianov, Ioan Scărlătescu. Un nume la început de secol. Editura Muzicală, București, 1976
  • Viorel Cosma, Muzicieni din România. Lexicon, vol.8, 2005

Legături externe[modificare | modificare sursă]