Ion Monoran

Ion Monoran
Date personale
Născut	18 ianuarie 1953 Ciacova, România
Decedat	2 decembrie 1993 (40 de ani) Timișoara, România
Cetățenie	România
Ocupație	publicist poet jurnalist
Limbi vorbite	română

Ion Monoran (n. 18 ianuarie 1953, Ciacova, România – d. 2 decembrie 1993, Timișoara, România) a fost un poet și publicist român.

A fost fiul lui Alexandru Monoranu și al Mariei Suciu.

Era cunoscut cu numele prescurtat Mono și "a refuzat să debuteze, ca scriitor, deși ar fi putut-o face, cu un volum înainte de 1989, fiindcă acel volum ar fi apărut cenzurat".

Biografie

În 1971, a fost exmatriculat pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, absolvind liceul de Filologie-Istorie din Timișoara, abia în 1978. A fost membru activ al Cenaclului literar Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara și fondator al Ziarului Timișoara și al Societății Timișoara, totodată participant, ca lider, la Revoluția din Decembrie 1989. Debutează în literatură în 1976 în revista "Forum studențesc" și colaborează, mai apoi, regulat, la reviste precum "Orizont", "Amfiteatru", “Echinox", “Luceafărul”.

A murit, în 2 decembrie 1993, înainte de publicarea primului său volum de poezii.

Nume de referință al generației optzeciste, refuzând orice fel de compromis, Monoran își amână debutul editorial până dincolo de limitele vieții. Cel dintâi volum, Locus periucundus (Ed. Marineasa), vede lumina tiparului în 1994, cuprinzând o serie de poeme scrise în perioada 1975-1989, într-o selecție realizată de autor însuși. Etichetată drept “poezie biografică”, de Mircea Cărtărescu (iar autorul ei, drept “model totemic al generației ‘80”, de Marcel Tolcea), lirica impulsivă, abruptă și adesea contradictorie a lui Monoran, redă experiența unui spirit liber (“sunt un băiat furtunos”), neînțeles (“dar pun rămășag/ că nici un redactor nu s-ar încumeta/ să publice un text ca ăsta prin reviste/ cu atât mai puțin ideologii/ cu care odată și odată tot am să mă răfuiesc eu…”). Al doilea volum, Ca un vagabond într-o flanelă roșie (Ed. Marineasa, 1996), include poeme din perioada 1972-1979 și continuă aceeași litanie/confesiune a unui exclus nostalgic. De un nonconformism menit să spargă orice tipare, capabil să “care” după el mase întregi de oameni, Ion Monoran a fost incomodul prin excelență, respins de oficialități înainte de Revoluție, dar și după (nu degeaba se spune că a murit de inimă rea). Postum, Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina și alții îl găzduiesc în antologiile generației optzeciste.

Despre seara zilei de 16 decembrie, Ion Monoran a relatat: „Când am ajuns în Piața Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor și le-am spus: «Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Brașov, din 1987!» Pentru a-i atrage și pe cei care nu îndrăzneau să se apropie din cauza Securității care mișuna prin preajmă, am început să cântăm Hora Unirii și lozinci precum «Libertate!» și «Români, veniți cu noi!» Lumea a început să se adune cu curaj și, observând că numărul cetățenilor crește, am spus din nou «Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulți, iar apoi să mergem cu toții la Comitetul Județean de Partid!» În acel moment, mai mulți cetățeni de bine mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual «Lasă, că ai să vezi tu ce pățești, pletosule!» După ce m-am legitimat, am spus «Noi totuși vom opri tramvaiele!» și am făcut câțiva pași și am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. Speriat, vatmanul (un tânăr între 25-30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi) a început să plângă și să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon și am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat nici un călător și ni s-au alăturat cu toții. Am oprit și cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus. În câteva minute, în piață s-au strâns în jur de 800-1000 de persoane și numărul lor creștea vertiginos.”

Pentru Ziarul Timișoara, Ion Monoran a fost cel care, în momentele grele de la început, în 1990, a găsit întotdeauna soluții. El a procurat prima mașină de scris, iar la un moment dat a găzduit în apartamentul său întreaga redacție a ziarului.

Poetul obține, în scurtul său destin literar, o serie de premii, printre care: Premiul pentru Poezie al revistei literare Orizont (1987), Premiul “Nichita Stănescu” pentru Poezie Contemporană (1987), Premiul Concursului de Creație Literară (Satu-Mare, 1987), Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timiș, pentru volumul Locus periucundus și este declarat, post-mortem, Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara.

În decembrie 2024, Ion Monoran este numit, post-mortem, membru al PEN România.

Scriitoarea Ruxandra Cesereanu: „(…) precum bărbații dostoievskieni din timișoara. / era între ei unul cu arsură în inimă / o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli / ion monoran îl chema ar fi putut să fie oricând un / raskolnicov sau stavroghin / ar fi putut oricând să aibă trupul și sufletul prinse / într-o carte celebră / al cărui nerv siberian el însuși să fie. / (…) peste ani ion monoran a murit / a avut loc parcă și o revoluție cu destui morți la timișoara (…)” (din poemul 1982, NIGHTS IN BLACK SATIN, în „Orizont”, nr.1(1492)/ 2006)

"Monoran n-a fost, iată, numai poet, ci și un bărbat extrem de curajos, care și-a riscat propria viață. Gestul lui este extraordinar și din perspectiva faptului că era tatăl a doi copii mici... poetului timișorean Ion Monoran, cel care, în 16 decembrie 1989, împreună cu Daniel Zăgănescu, Borbely Zoltan și Kovacs Tibi, a avut inspirația să oprească tramvaiele în Piața Maria. De ce inspirație? Fiindcă toți călătorii au coborât acolo și au văzut că în fața casei pastorului László Tőkés sunt oameni cu lumânări aprinse, care protestează împotriva unei decizii abuzive de mutare a pastorului din oraș. O parte dintre ei s-au alăturat protestului, alții au dus vestea mai departe și au amplificat-o. Mai mult: tot atunci, protestul pașnic s-a transformat în revoltă, în invitație la revoluție, în scandări împotriva regimului și a lui Ceaușescu. Chiar Ion Monoran povestea că prietenul său, Daniel Zăgănescu, suit pe unul dintre tramvaie, a strigat Jos, Ceaușescu! Strigătul s-a amplificat și a devenit unul dintre dezideratele Revoluției din 1989."

Volumele

• Locus periucundus, Editura Marineasa, Timișoara, ianuarie 1994
• Ca un vagabond într-o flanelă roșie, Editura Marineasa, Timișoara, 1996
• Eu însumi, Editura Cartea Românească, București, 2009
• Dragă poezie, sub egida Bibliotecii Județene Sorin Titel, 2013
• Dragă poezie, reeditare, Editura Brumar, 2019
• Dragă poezie, Editura Humanitas, 2023