Infailibilitatea papală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Infailibilitatea papală este o dogmă a Bisericii Catolice despre faptul că Papa de la Roma este nesupus greșelii când solemn declară sau promulgă învățăturile dogmatice ale Bisericii în domeniul credinței sau a moralei. Această dogmă explică infailibilitatea prin lucrarea Sfântului Duh, care asigură că învățăturile proclamate vor fi desăvârșite și primite de toți catolicii.

Doctrina a fost definită în 1870 ca dogmă de către Conciliul Vatican I convocat de către Papa Pius al IX-lea, în pofida opoziției acerbe venită în special din partea episcopatului din Germania și Austro-Ungaria. Principalii oponenți ai dogmatizării infailibilității au fost cardinalul Friedrich zu Schwarzenberg, arhiepiscop de Praga, și cardinalul Lajos Haynald, arhiepiscop de Kalocsa. Până azi, ortodocșii și protestanții contestă această idee, din varii motive. Conform teologiei catolice, sunt câteva concepte majore pentru înțelegerea revelației divine și infailibile: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfântul Magisteriu. Învățătura despre infailibilitatea papală face parte din Sfântul Magisteriu, ce la rândul său este compus din conciliile ecumenice și „magisteriul universal și comun”. Învățăturile infailibile ale papei trebuie să se bazeze ori, cel puțin, să nu contrazică Sfânta Tradiție sau Sfânta Scriptură.

"ex cathedra" = puterea episcopului Romei (suveranul pontif) [stabilită în 1870] caracterizată prin supremație papală, având autoritatea stabilirii a ceea ce este valabil în materie de credință

Pentru ca o învățătură a papei sau a conciliului ecumenic să fie acceptată ca infailibilă, acea învățătură trebuie să fie:

- o decizie a înaltei autorități doctrinare a Bisericii (papa sau Colegiul episcopilor);

- o dogmă în materie de credință sau de morală;

- cu putere obligatorie în toată Biserica;

- propusă ca ceva care va dăinui neschimbat.

Această doctrină își are temeiul în Sfânta Scriptură [versetele folosite sunt din "La Bible du Sumeur", 1992]:

  • Ioan 1,42: Iisus, privindu-l, i-a zis: "Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chefa (ce înseamnă Petru)".
  • Marcu 3,16: Iată numele celor doisprezece: Simon, cel numit Petru;...
  • Marcu 16,18: Iar Eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica Mea, iar porțile iadului nu o vor învinge.
  • Ioan 21,15-17: Iisus îi zice: "Paște mieii Mei (sau oile Mele)" [El declară de trei ori]
  • Luca 10,16: Cine ascultă de voi de Mine ascultă, iar cine vă respinge pe Mine Mă respinge, iar cine Mă respinge Îl respinge pe Acela care M-a trimis.
  • Luca 22, 31-32: Dar M-am rugat pentru tine, ca să nu se stingă credința ta, iar atunci când te vei întoarce, întărește-i pe frații tăi.
  • Faptele 15,28: Căci Îi pare plăcut Duhului Sfânt, iar noi nu vrem să vă încărcăm mai mult decât este necesar. (apostolii se referă la inspirațiunea Duhului Sfânt)
  • Matei 10,2: Iată numele celor doisprezece apostoli. Primul, Simon numit Petru... (ucenicul Petru este cel dintâi)

Biserica Catolică stabilește că nu tot ceea ce învață papa este infailibil; invocarea infailibilității (de ex., canonizarea de sfinți) se face foarte rar. Klaus Schatz, teolog catolic și istoric al bisericii, într-o lucrare publicată în 1985, a compus o listă exemplificativă de documente ex cathedra [1]:

  • "Scrisoare către Flavian", papa Leon I, anul 449, vorbind despre dubla natură a lui Cristos, concepție primită de Conciliul de la Calcedon;
  • "Scrisoarea papei Agaton", anul 680, vorbind despre cele două voințe ale lui Cristos, concepție primită de Al treilea conciliu de la Constantinopol;
  • Benedictus Deus, papa Benedict XII, 1336, despre viziunea beatică de după moarte, dar înainte de Judecata de apoi;
  • Cum occasione, papa Inocențiu X, 1653, declarând eretice cinci teze ale jansenismului;
  • Auctorem fidei, papa Pius VI, 1794, prin Sinodul de la Pistoia, declară eretice șapte teze janseniste;
  • Ineffabilis Deus, papa Pius IX, 1854, proclamând "Neprihănita Zămislire";
  • Munificentissimus Deus, papa Pius XII, 1950, proclamând "Adormirea Maicii Domnului".

Pentru a dispersa orice îndoială, Conciliul Vatican II a adoptat Constituția dogmatică Lumen gentium prin care a menționat următoarele:

- păstrează ideile hotărâte la conciliul precedent;

- Iisus Cristos i-a trimis în lume pe ucenicii Săi, care formează Biserica, așa cum Tatăl ceresc L-a trimis pe Fiul Său;

- Dumnezeu a hotărât ca succesorii apostolilor, adică episcopii, ar trebui să fie păstorii Bisericii Lui până la sfârșitul lumii;

- Cristos l-a ales pe apostolul Petru să-i conducă pe ceilalți apostoli, astfel ca să asigure unitatea Bisericii, ca semn vizibil și etern al comuniunii și al unității de credință;

- Conciliul sugerează cu căldură ca tot ce se discută despre instituția, perpetuitatea, sensul și rațiunea primatului sacru al pontifului roman, dar și despre magisteriul infailibil al lui, să fie crezute de toți credincioșii.

Pentru mai multe informații despre acest subiect, vezi: "Resurrexit sicut dixit" http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=3128


Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Creative fidelity: weighing and interpreting documents of the Magisterium, de Francis A. Sullivan, capitolul 6

Legături externe[modificare | modificare sursă]