Grigore Hagiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Placa memorială şi casa în care a locuit Grigore Hagiu în Bucureşti, strada Constantin Stahi nr. 16

Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului.

Viața și opera[modificare | modificare sursă]

Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tînărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galați, urmând în aceiași ani școlari staliniști (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din București, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. A fost redactor la diferite ziare și reviste: Drum nou, Luceafărul etc.

După debutul editorial cu Autoportret în august (București, Editura pentru Literatură, 1962), Grigore Hagiu publică următoarele volume de versuri:

  • Continentele ascunse (București, Editura pentru Literatură, 1965).
  • De dragoste de țară (București, Editura Tineretului, 1967).
  • Sfera gânditoare (București, Editura pentru Literatură, 1967).
  • Noblețe de stirpe (București, Editura Tineretului, 1969).
  • Spațiile somnului (București, Editura pentru Literatură, 1969).
  • Nostalgica triadă (București, Editura Eminescu, 1970).
  • Cântece de stemă (Editura Militară, 1971).
  • Miazănoaptea miresmelor (București, Editura Cartea Românească, 1973).
  • Zenit de anotimpuri (București, Editura Eminescu, 1974).
  • Sărbătorile anului (București, Editura Militară, 1975).
  • Descântece de gravitație (București, Editura Cartea Românească, 1977).
  • Sonete (București, Editura Eminescu, 1978).
  • Alte sonete (București, Editura Cartea Românească, 1983).

Distincții[modificare | modificare sursă]

  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1967).
  • Premiul Asociației Scriitorilor din București (1968).

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

Poezia lui Grigore Hagiu se relevă – după cum subliniază criticul / istoricul literar Ion Pachia-Tatomirescu – «în perimetrul unui „modernism bine temperat“». Ca mai toți colegii de generație, Grigore Hagiu «e conștient de faptul că poezia înseamnă scriere cu „creta“ propriului ens pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoînsicriere“ și pregătire pentru sublimul turnir din priveliștea ființei» (TGrp, 387): N-am să pot fi niciodată / mai drept / și mai frumos decât un scaun / (...) / și mai împietrit decât o coasă / mai zvelt / și mai melodios decât o vâslă / mai economic / și mai adunat decât o bardă / (...) / sunt lucrurile / chipurile mele împietrite / mai palide și mai încete / durata lor ce mă conservă / am vreme lungă să le pot privi / pentru secunda-n care mă voi vedea / încremenit / pe mine însumi / și-acea secundă / nespusă nimănui de nimeni / mă va sparge hotărât / când trupul retezat de viață / pe sine însuși se contemplă / și dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe înapoi tot ce-a văzut... (HSfer, 72).

Eroul său liric – din Sfera gânditoare îndeosebi – se relevă drept „Omul-Phoenix“: ... plângi suflete / cu lacrimi însă de aripi / noianul care n-ai știut / și n-o să știi să îl aprinzi / de lucruri și de gânduri / de cuvinte / (...) // în fața ta cad uriașe focuri în cenușă / îngăduie acestui viitor al tău / mereu să ardă înainte-ți / el se retrage veșnic nevăzut / plătindu-ți greu renașterile tale / chiar și pe-aceasta / înflorind / aripă din aripă / și consumându-și zborul fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor... (HSfer, 105). Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conștiință intimă integral trăită și, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însușiri exponențiale dă naștere nobilei „confuzii“ dintre existența în sine a individului uman și umanitatea însăși căreia, de fapt el îi aparține. (...) Fantastica pădure este un imn de laudă adresat umanității noastre românești pentru inalterabila ei putere mitică de a se confrunta, în spiritul unei dramatice demnități morale, cu încercările tragice ale existenței în și prin spațiul și timpu-i cosmic.» (CÎn, 162).

De fapt, metafora-simbol a lui Grigore Hagiu, fantastica pădure, după cum se relevă din întregul volum ce poartă acest titlu, nu este altceva decât cetatea-pădure, desemnând la alți poeți arheul valahic, metamorfozându-se într-„un fantastic oraș-pădure“: și deodată / crescu în tot orașul / surda-mpotrivire / întâi veniră trunchiurile mari de brazi / din camioane pe-ntuneric descărcate / pe brațe duse în tăcere-adâncă / și stivuite-aproape de primejdii / să fie la-ndemâna minții agere și chibzuite / pe urmă începură să se-nalțe / să sprijine coloșii / descumpăniți de piatră / cariatide vechi de lemn // o uriașă mină / la lumina zilei / o fantastică pădure / un codru viu în împietrire salvatoare / și fără de coroane și de rădăcini / cu multele-i coloane numai drepte iuți / vestind cu glas de om și de zăpadă-nvârtejită / acolo unde copleșește greutatea stăpânind-o / născuți aici retrași aici / să nu ne surpe valul barbariei / aici ne naștem iar / și nu ne mai retragem // legate-alături / cu capiteluri simple / pe tălpici de scânduri / tulpinile de brad își ocupară locul / în vasta rânduială-a fantasticei păduri / trezind îndemânarea ce zăcea în noi de mii de ani / și-acuma răsufla din nou la suprafață cu putere / strunind încheieturile acestei lumi ieșită din țâțâni / și-n prima noapte / mai liniștită parcă / miresmele de brad rătăcitoare / căzură peste oraș («aici ne naștem iar și nu ne mai retragem... (HFp, 33 sq.).

Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind și suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucățile, considerate separate, să-și piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităților tangibile și intangibile ale țării. El urmărește într-un aranjament cu discreție întocmit, natura și pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizație modernă, care au îmbogățit peisajul nostru sau rostindu-și cu un patos reținut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriașului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se oprește numai la atmosfera și la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeași naturalețe și spațiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative și mai atașante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primește toate dimensiunile ne¬cesare și, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfășurărilor epopeice, el îți transmite cu limpezime, cu o blândă și fermă forță de penetranță sentimentul plenitudinar al pa¬triei...: Pogor în mine însumi liniștit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Și parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.» (FApa, 72).

Criticul literar Matei Călinescu scria că Grigore Hagiu se alcooliza și el sinucigaș (ca Nichita Stănescu), cu bani luați pe poemele în care celebra partidul cu ocazia aproape oricărei sărbători oficiale, deși el continua să scrie paralel poeme de altă factură, cu un suflu tragic și, adesea, cu tăișuri critice ascunse.[1]

Bibliografia de sub sigle[modificare | modificare sursă]

  • CÎn = Nicolae Ciobanu, Întâlnirea cu opera, București, Ed. Cartea Românească, 1982.
  • FApa = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, III, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984.
  • HFp = Grigore Hagiu, Fantastica pădure, București, Ed. Cartea Românească, 1980.
  • HSfer = Grigore Hagiu, Sfera gânditoare, București, Editura pentru Literatură, 1967.
  • TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005.

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

Pe 13 februarie 1985, într-o seară geroasă, poetul Grigore Hagiu s-a culcat cu aragazul aprins, pentru a se încălzi, dar gazele s-au oprit în timpul nopții, apoi au pornit din nou[2], asfixiindu-l atât pe el, cât și pe soția sa care a murit pe loc. El a fost găsit în comă și a fost internat în spital, unde a murit. Grigore Hagiu a fost înmormântat la 16 februarie 1985.[3]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ https://hyperliteratura.ro/exercitiu-de-etilografie-comparata/ Ce și cum se mai bea prin literatura rusă (un exercițiu de etilografie comparată)
  2. ^ Gălățeni care au uimit lumea / Grigore Hagiu
  3. ^ Ion Lazu, Scene din viața literară, editura MintRight Inc, 2014