Elisabeta de Gorizia-Tirol

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Elisabeta de Gorizia-Tirol
Innsbruck 1 243.jpg
Elisabeta de Gorizia-Tirol (statuie din bronz, biserica regalӑ din Innsbruck)
Date personale
Născutăc. 1262
München
Decedată28 octombrie 1313
Viena
ÎnmormântatăMânăstirea Königsfelden[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriAgnes de Gorizia-Tirol[*]
Otto al III-lea[*]
Henric de Carintia[*]
Conradin[*]
Albert al II-lea de Gorizia-Tirol[*]
Lluís de Gorízia-Tirol[*][[Lluís de Gorízia-Tirol (Peerage person ID=41835)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuAlbert I al Sfântului Imperiu Roman (din )[1] Modificați la Wikidata
CopiiRudolf I al Boemiei
Frederic cel Frumos[1][2]
Leopold I[*]
Albert al II-lea[*]
Henric cel Blând[*]
Otto cel Vesel[*]
Anna de Austria
Agnes de Austria
Elisabeta de Austria
Caterina de Habsburg[*]
Gutta de Oettingen[*] Modificați la Wikidata
Ocupație consort[*][[consort (spouse of a ruler)|​]] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriregină consoartă
Familie nobiliarăMeinhardin
Domnie
Domnie27 iulie 1298 - 1 mai 1308
Ducesӑ de Austria
Domnie1283 - 1313
Reginӑ consoartӑ romano-germanӑ
Domnie27 iulie 1298 – 1 mai 1308
Încoronare16 octombrie 1298

Elisabeta de Gorizia-Tirol (c. 1262 la München – d. 28 octombrie 1313 la Viena), ducesă de Austria și Stiria din 1283 prin căsătoria cu Albert I de Habsburg, iar din 1298 a fost regină romano-germană.[3]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Elisabeta, a cărei dată de naștere nu a fost înregistrată de niciun cronicar contemporan, a fost fiica lui Meinhard al II-lea conte de Gorizia-Tirol, duce de Carintia din 1286 (familia Meinhardin) și a soției sale Elisabeta de Bavaria, fiica cea mare a ducelui Otto al II-lea de Wittelsbach, văduvă a regelui romano-german Conrad al IV-lea. Pe partea maternă, Elisabeta era sora vitregă a lui Conradin .

În jurul anului 1272 Meinhard a logodit-o pe fiica sa, Elisabeta, cu Albert de Habsburg (1255-1308), fiul cel mare al viitorului rege romano-german Rudolf I și al primei lui soții, Gertrud de Hohenberg. Această logodnă a fost menită să confirme prietenia dintre Meinhard și Rudolf, doi șefi de teritorii asemănători și vechi susținători ai familiei Hohenstaufen (dinastia Staufen). Ambii se străduiau cu succes să-și extindă puterea, se susțineau reciproc în atingerea scopurilor lor politice și, după alegerea lui Rudolf ca rege romano-german în 1273, ei au fost definitiv legați prin căsătoria încheiată la Viena în noiembrie 1276[4] între Elisabeta și Albert.

Căsătoria Elisabetei a fost una fericită. Alături de soțul ei s-a implicat în politică, devenind ducesă de Austria și Stiria în 1283. Avea o perspectivă deosebită asupra situației politice și a avut o influență semnificativă asupra lui Albert. Elisabeta s-a dovedit a avea o poziție echilibrată în multe dispute dintre soțul ei și conducătorii locali. Printre altele, ea a acționat ca mediator în revolta vienezilor împotriva lui Albert, în lupta acestuia împotriva arhiepiscopului de Salzburg și în disputa cu nobilimea din Austria și Stiria. Modul inteligent în care înțelegea să-și folosească puterea de a conduce rezultă, de asemenea, din numărul mare de fundații și privilegii acordate care au servit la dezvoltarea proprietăților ce reprezentau dota primită de ea la căsătorie. Albert i-a încredințat deseori funcția de guvernator datorită talentului ei politic. În dificila luptă dusă pentru obținerea coroanei romano-germane, după moartea lui Rudolf I în1291, Elisabeta a condus în numele soțului absent, ostilitățile militare. După ce soțul ei a fost ales rege romano-german, a avut loc încoronarea ca regină pe 16 noiembrie 1298 la Aachen. Din această poziție, ea putea influența și politica la nivel înalt. De aceea, la fel ca Albert, ea și-a atras mânia papei Bonifaciu al VIII-lea. Ca regină, Elisabeta s-a aflat deseori la curtea fiului său, Rudolf, în Viena.

Pe 1 mai 1308 regele Albert I a fost ucis de nepotul său Johann Paricidul (1290-1313), la Brugg lângă Aare. Motivul crimei a fost faptul că Albert nu a îndeplinit condițiile stabilite prin Contractul de la Rheinfeld încheiat cu tatăl lui Johann, Rudolf al II-lea. Elisabeta a fost consternată de moartea violentă a soțului său. Ea se temea că habsburgii își vor pierde proprietățile ancestrale. A ordonat ca cei responsabili de moartea lui Albert și susținătorii lor să fie prinși și pedepsiți, dar în septembrie 1309 s-a ajuns la un acord între fiii Elisabetei și noul rege Henric al VII-lea. Prin acest aranjament, la care a contribuit în mod esențial, Elisabeta spera ca domnia habsburgilor să fie asigurată. Cei ostili familiei de Habsburg au etichetat-o pe Elisabeta ca fiind o furie răzbunătoare datorită atitudinii ei implacabile față de ucigașii lui Albert.

Elisabeta și-a putut menține autoritatea politică chiar și ca văduvă. În 1311 a jucat un rol cheie în acordul încheiat de Austria cu Bavaria. De asemenea, în același an a fost desemnată să pronunțe sentința în conflictul dintre fiul ei, Frederic cel Frumos, și fratele ei, Henric de Carintia .

Elisabeta dispunea și conducea singură domeniul din Salzkammergut care reprezenta „suportul material al reginei văduve” (Wittum), iar în Gmunden și Lauffen din Aussee, și în Ischl ea exercita aceleași drepturi ca fiii săi. Fiind o femeie inteligentă și întreprinzătoare, cu anumite talente comerciale, ea sugerase construirea minelor de sare din Hallstatt. Cetățenii din Hallstatt au câștigat libertatea pieței și li s-a acordat dreptul de a face comerț cu sarea extrasă.

Elisabeta a întemeiat mânăstirea Königsfelden pe locul unde a fost ucis Albert. Aici s-a retras ea în 1311 și tot aici a fost înmormântată când a murit în 1313.[3] În 1770 rămășițele ei au fost mutate la mânăstirea Sf. Blasien (aflată azi în districtul Waldshut), care în cele din urmă să fie duse la Mânăstirea Sf. Paul din Lavanttal, în Carintia, în 1809.

Descendenți[modificare | modificare sursă]

Din căsătoria Elisabetei cu Albert I au rezultat douăzeci și unul de copii, printre care:[4]

Alți nouă copii ai cuplului care au murit imediat după naștere au rămas fără nume fiind îngropați în capela „Dreikönigskapelle” din orașul Tulln, în Austria de Jos.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Kindred Britain 
  2. ^ The Peerage 
  3. ^ a b Walter Kleindel (). Das Grosse Buch der Österreicher. Kremayr & Scheriau, Viena. p. 90. ISBN 3218004551. 
  4. ^ a b Gerhard Hartmann, Karl Schnith (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte, Marix Wiesbaden, 2006, ISBN 978-3- 86539-074-5, p. 384.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Karl-Friedrich Krieger: Die Habsburger im Mittelalter. Von Rudolf I. bis Friedrich III., ediția a 2-a actualizată, Kohlhammer, Stuttgart 2004, ISBN 3-17-018228-5, p. 11–74.
  • Michael Menzel: Die Zeit der Entwürfe 1273–1347, Gebhardt Handbuch der Deutschen Geschichte 7a, 10., ediție nouă, Klett-Cotta, Stuttgart 2012, ISBN 978-3-608-60007-0, p. 121–138.
  • Gerhard Hartmann/Karl Schinth (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte, Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5
  • Helmut Neuhold: Die großen Herrscher Österreichs, Marix, Wiesbaden 2012, ISBN 978-3-86539-970-0