Ion Petrovici
Ion Petrovici (*2/14 iunie 1882, Tecuci - †17 februarie 1972, Bucureşti) filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator şi om politic, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, fost Ministru al Educaţiei Naţionale, personalitate de frunte a culturii române, ilustrează galeria acelor cărturari, oameni de artă, cultură şi ştiinţă, care au adus o contribuţie de seamă la cunoaşterea poporului român, a culturii şi civilizaţiei sale peste hotare.
Biografie
Ion Petrovici se naşte la 2/14 iunie 1882, la Tecuci, fiu al lui Dimitrie Petrovici şi al Ortansei Petrovici, nepoată de soră a poetului junimist Theodor Şerbănescu. În anii 1892-1899 face studii medii la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În toamna lui 1899 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, având printre profesori pe Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga. În aceeaşi toamnă prezintă Teatrului Naţional din Bucureşti piesa în versuri O sărutare, care, recomandată de I. L. Caragiale, va fi reprezentată la 21 martie 1900. Participă în vara anului 1904, ca membru al unei delagaţii de studenţi ai Universităţii din Bucureşti, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, ce a avut loc la Suceava, în acel timp sub administraţie austriacă. În 1904 se licenţiază în Filozofie cu dizertaţia O problemă de filosofie iar un an mai târziu, în iunie 1905, Ion Petrovici devine primul Doctor în Filozofie al unei universităţi româneşti cu teza Paralelismul psiho-fizic. În anul universitar 1905-1906, timp de două semestre, frecventează cursuri de filozofie la Leipzig, audiindu-i pe Wilhelm Wundt şi Hans Volkelt, şi la Berlin, unde ascultă prelegerile lui Friedrich Paulsen, Wilhelm Dilthey şi Alois Riehl. În noiembrie 1906 este numit conferenţiar la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi iar în 1912 este definitivat ca profesor. În anii 1923-1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi. La sfârşitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbonna şi la "Academia de Ştiinţe morale şi politice" din (Paris), unde prezintă comunicările La Nationalité en Philosophie şi respectiv L'Idée de néant. Stabileşte legături de colaborare cu André Lalande şi Paul Gaultier. La 28 mai 1935 este ales membru al Academiei Române. În guvernul prezidat de Octavian Goga (1937-1938), Ion Petrovici devine Ministru al Educaţiei Naţionale; în această calitate creează o catedră de filozofie la Universitatea din Cluj pentru Lucian Blaga. În 1941 acceptă portofoliul de Ministru al Culturii Naţionale în guvernul lui Ion Antonescu.
Cu siguranţă, altul ar fi fost destinul postum al operei lui Ion Petrovici, dacă după 23 august 1944, în plină forţă creatoare, la începutul marilor epurări politice efectuate sub regimul comunist, nu ar fi fost arestat şi deţinut până în 1964, când este eliberat împreună cu alţi deţinuţi politici, la o vârstă la care nimeni nu mai poate reface traseul unei gândiri ce s-a dorit consecventă cu ea însăşi.
La 17 februarie 1972, aproape nonagenar, Ion Petrovici, ultimul mare reprezentant al şcolii maioresciene din gândirea românească, se stinge din viaţă la Bucureşti.
În domeniul filozofiei, Ion Petrovici a avut contribuţii originale prin cercetările sale de logică privind teoria noţiunilor şi prin concepţia sa metafizică, ce aşeza la un loc credinţa şi raţiunea. Ion Petrovici a fost, în perioada interbelică, cel mai cunoscut filozof român în străinătate. Timp de decenii a fost colaboratorul constant al celor mai prestigioase reviste de filozofie din Franţa şi Germania, fiind invitat, nu de puţine ori, să conducă lucrări ale congreselor internaţionale.
Selecţiuni din operele filozofice
În limba română
- Paralelismul psiho-fizic (1905)
- Rolul şi însemnătatea filosofiei (1907)
- Teoria noţiunilor. Studii de logică (1910)
- Introducere în metafizică (1924)
- Teoria noţiunilor (1924)
- Studii istorico-filosofice (1925)
- Viaţa şi opera lui Kant (1936)
- Schopenhauer (1937)
- Scrieri istorico-filosofice (1943)
În alte limbi
- Kant und das rumänische Denken (1927)
- La nationalité en philosophie (1932)
- Réflexions sur l'inconséquence (1934)
- La connaissance humaine et le transcendent (1937)
- La philosophie du compromis (1937)