Psaltirea Hurmuzaki

Psaltirea Hurmuzaki este un vechi manuscris românesc, care cuprinde o traducere a psalmilor din secolul al XVI-lea.

Generalități

Alături de Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Voronețeană, face parte dintre textele rotacizante. Se păstrează în Biblioteca Academiei Române, sub cota ms. rom. 3077, fiind denumită astfel după donatorul ei, Eudoxiu Hurmuzaki. Este un manuscris de 134 de foi, care cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125 de file, și un tipic al evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file. Textul a fost editat critic de Ion Gheție și Mirela Teodorescu în 2005.

Manuscrisul - copie sau original?

O opinie care s-a acreditat mult timp este aceea a lui I.-A. Candrea, care susținea în 1916 că Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alți lingviști (G. Pascu, Al. Procopovici, O. Densusianu, Andrei Avram, Ion Gheție) au demonstrat ulterior că textul este o copie executată după o psaltire slavo-română.

Datare și localizare

Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele din caietele 15-18 ale manuscrisului, I.-A. Candrea a ajuns la concluzia că hârtia este de proveniență venețiană și poate fi datată în intervalul 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu înclina să plaseze redactarea psaltirii între anii 1500-1515.. Precauți, alți filologi au acceptat ulterior că textul aparține primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Recent, Alexandru Mareș, după cercetări filigranologice făcute în arhivele venețiene, a demonstrat că manuscrisul poate fi datat între anii 1491-1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Textul copiei a fost localizat în Moldova, iar originalul în zona Banat-Hunedoara.

Particularități lingvistice

• Rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele de origine latină sau autohtonă. Exemple: bătrâru, înrima, luminrarea, margirile, omenrești, rugăciurea.
• Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puțin cunoscute (folosite regional sau în vorbirea populară):
  • de origine latină: arinră „nisip”, a se dupleca „a se clătina, a se apleca”, giunre „tânăr”, încări „a încălzi”, measer „sărac”, vipt „hrană, grâne”,sinrecu,,bătrân";
  • de origine slavă: aspidă „viperă”, beseadă „cuvânt, vorbă”, conob „vas”, mâzdă „mită, ciubuc”, plesa „a bate din palme”, ustnă „buză”, zlac „iarbă, pajiște”;
  • de origine maghiară: adămană „camătă”, bănat „supărare, necaz”, băsău „mânie, răzbunare”, celui „a înșela”, giloșag „ură”, viciui „a murmura, a cârti”;
  • de origine obscură: bicil „rămășiță”, sclăncini „ a se clătina”;

Bibliografie

• Ion Gheție, Alexandru Mareș, Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
• Alexandru Mareș, Considerații pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki, în „Limba română”, XLIX, 2000, nr. 4-6, p. 675-683.
• Ion Gheție, Alexandru Mareș, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
• Psaltirea Hurmuzaki. Studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Ion Gheție și Mirela Teodorescu, București, Editura Academiei Române, 2005.