Plan factorial experimental
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Planuri experimentale factoriale
1.Concepte de bază
Arnold M. Rose precizează că un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările. L. Festinger subliniază că experimentul este o observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Totuşi să nu uităm de experimentul mintal şi de cel natural, foarte important pentru ştiinţa studiată. Principalele forme de experiment sunt experimentul natural care se desfăşoară în cadrul natural al subiecţilor, la locul de munca, la şcoală, în diferite grupuri fără ca aceştia să ştie de experimentul propriu zis, şi experimentul de laborator care foloseşte atât proba hârtie- creion cât şi instrumente de măsurare. Acesta din urma are ca şi caracteristică importantă, controlarea anumitor variabile. Orice experiment, orice proiect de cercetare, are o multitudine de elemente care trebuiesc controlate, lămurite şi definite în primul rând corect: observaţiile şi măsurătorile, tratamentele sau programele, grupurile, selecţia grupurilor, timpul. Toate aceste elemente sunt unificate într-un cadru care ofera posibilitatea controlarii şi verificării lor, acest cadru unificator purtând numele de design experimental. Utilitatea unui design experimental vine mai ales din faptul că în cadrul unui experiment intervin o multitudine de factori care aduc erori în timpul măsurării dar şi al interpretării cum ar fi: istoria evenimentelor, maturizarea subiecţilor, selecţia, mortalitatea, nestandardizarea, învăţarea testarii, regresia statistică, stimularea experimentală, consemne implicite, observarea selectivă a cazurilor favorabile, efectul eşantionării întamplatoare, relaţii cauzale greşite, variabile confundate, modificări ce ţin de variabila timp, etc. Conform lui Nicolaie Lungu „planurile (schemele) experimentale au fost construite pentru a controla aceste variabile parazite, numite si alternative (a nu se confunda cu ipoteza alternativă), ale caror efecte pot interfera cu intervenţia pentru a minimiza efectele, pentru a le masca, a le neutraliza, sau chiar pentru a produce efecte inverse celor cercetate”.
2.1. Elementele unui design experimental
Elementele pe care le cuprinde un design experimental sunt observaţiile şi măsurătorile, tratamentele sau programele, grupurile, selecţia grupurilor, timpul. Observaţiile şi măsurătorile se pot referi fie la o singură măsurătură (ex.măsura înălţimii), fie la un singur instrument cu mai mulţi itemi (o scală a stimei de sine cu 10 itemi), fie chiar la o întreagă baterie de teste. Tratamentele sau programele se pot referi la o intervenţie simplă, fie la un program complex de intervenţie. Grupurile au fiecare un spaţiu propriu în cadrul unui plan experimental, lucru foarte util manipulării şi separării lor. Selecţia grupurilor este foarte importantă şi trebuie precizată în cadrul unui plan experimental, întru-cât aceasta reduce o gamă de erori statsistice relevante experimentului în sine. Ea poate fi randomizată sau se poate lucra pe grupuri gata costituite. Timpul relevă evoluţia demersului experimental, lucru care ne arată modificările cele mai importante ce pot devia chiar cursul unui experiment.
2.2. Planuri factoriale. Tipuri
Planurile factoriale sunt experimentele în care intervin două sau mai multe variabile controlate sau factori de variaţie. Astfel se vizează nu numai influenţele fiecăruia dintre aceşti factori asupra variabilei dependente, ci si influenţa interacţiunilor asupra variabilei dependente. Controlul este elementul esenţial în structura metodei experimentale. Prin control se înţelege asigurarea condiţiilor de repetabilitate a rezultatelor, ori de câte ori se reia cercetarea. În sens modern, controlul vizează în primul rând factorii introduşi în experiment pentru declanşarea unor comportamente specifice, dar şi factori a căror influinţă urmează a fi eliminată, fie prin suprimare fie prin pastrarea lor constantă. De asemenea, controlul se referă şi la modalitatea de constituire a grupelor experimentale şi ŞmartorŢ pentru asigurarea comparabilităţii lor. În fine, controlul include şi întreaga problematică de efectuare a măsurătorilor. Primele planuri experimentale au fost create pentru a controla efectul variabilelor parazite: ele presupuneau limitarea impactului acestor variabile, sau macar de a-l identifica si de a-l izola de efectul variabilei independente asupra variabilei dependente. Aceste planuri cuprindeau doua grupe obţinute prin randomizare: o grupă experimentala căreia i se aplică intervenţia si o grupă de control (sau martoră) care nu beneficiază de intervenţie. Designul experimental este constiuit în funcţie de caracteristicile fiecărui experiment ce ţin de selecţionarea grupurilor, numărul acestora şi al măsurătorilor. Astfel dacă grupurile au fost selecţionate aleatoriu atunci spunem că avem un experiment propriu+ zis, dacă nu atunci este importantă o a doua informaţieŞ sunt mai multe grupuri implicate in experiment sau se fac mai multe etape de măsurare. Dacă da, atunci avem un design cvasiexperimental, iar dacă nu, atunci avem un design nonexperimental.Totuşi cel mai frecvent design experimental întâlnit este ancheta, atunci când avem o singură măsurătoate a unui fenomen. Planurile factoriale pun în evidenţă relaţii mult mai complexe decât planurile de bază. În consecinţă, rezultatele obţinute pe baza unor planuri factoriale au mai multă validitate ecologică, adică reflectă mai exact realitatea din afara laboratorului, în care trăieşte subiectul.
2.3 Planurile experimentale de bază
Acestea vizează situaţiile în care manipulăm experimental un singur factor. Rezultatele obţinute pe grupul experimental devin semnificative prin compararea lor cu scorurile obţinute (la post-test) de grupul de control.
Dacă modalităţile factorului sunt fixate avem de-a face cu un plan experimental de bază model I (grupuri sistematice)(fig.1). Compoziţia este aleatoare la nivelul fiecărui grup în parte, dar alegerea grupului ca atare este sistematică. Constituirea datelor după un astfel de plan, permite să se controleze primele cinci variabile parazite. Diversele comparaţii care se pot face între cele patru observaţii permit să se evalueze efectul relativ al acestei variabile si al intervenţiei.
De exemplu, dacă efectul maturizării asupra subiecţilor din grupul de control se remarcă a fi la fel si asupra celor din grupul experimental se poate departaja efectul potenţial al tratamentului prin compararea abaterii la grupul de control cu cea observată la grupul experimental. Diferenţa dintre abaterea observată la grupul de control, atribuită maturizării, si abaterea observată la grupul experimental dau partea de efect atribuită tratamentului.
Atunci cand modalităţile variabilei independente manipulate nu sunt fixate, ci sunt extrase aleatoriu dintr-o populaţie de modalităţi, planul experimental se construieşte în modelul II. În acest caz, nu numai compoziţia fiecărui grup este aleatoare, dar alegerea însăşi a grupului dintr-o colectivitate este aleatoare. În cazul planurilor de bază (unifactoriale) caracterul sistematic al modalităţilor factorului controlat nu influenţeaza procedurile de calcul ale variabilităţii (lucru care se întamplă în cazul planurilor factoriale). Diferenţele apar însă în privinţa generalităţii concluziilor obţinute prin experiment: în cadrul unor modalităţi sistematice concluziile se referă numai la aceste modalităţi; în cazul unor modalităţi aleatoare,concluziile sunt mai generale,referindu-se la toate modalităţile posibile ale variabilei manipulate.
2.4 Planurile bifactoriale şi trifactoriale
Cele mai frecvente sunt planurile bifactoriale şi trifactoriale. Planurile cu mai mult de trei factori sunt dificile şi nepractice. Rezultatele obţinute pe baza planurilor factoriale au o mai mare validitate ecologică (reflectă mai exact realitatea în care trăieşte subiectul uman). La baza acestor teste stau comparaţiile intergrupale şi intragrupale.
Cu toate acestea, Campbell a arătat că pentru a controla efectele variabilelor ca reactivitate a masurării, la regresia statistică şi stimularea experimentală,trebuie să se adauge planului de cercetare două grupuri care nu suportă testarea/măsurarea iniţiala,ceea ce reprezintă o schemă cu patru grupuri, numit planul lui Solomon. În acest caz,datorită faptului că grupele experimentale 2 şi de control 2 sunt echivalente cu grupul experimental 1 şi grupul de control 1 prin randomizare, abaterea dintre observaţiile iniţiale efectuate asupra acestor ultime grupe (obs.1 si obs.2) cu observaţiile finale efectuate asupra grupelor fără pretest (obs.5 si obs.6) furnizează o estimare a efectului intervenţiei (obs.1-obs.5) (obs.3-obs.6), totul controland reactivitatea măsurării şi stimulării experimentale care sunt absente în grupele experimentale 2 şi de control 2.
Variabilele parazite care compun efectele Rosenthal şi Pygmalion impun să se adauge încă cel puţin două alte grupe numite cu anticipare ca în figura 3. Aceste două grupe suplimentare (fie o grupă experimentală cu anticipare,fie o grupă de control cu anticipare, care suportă fiecare câte o pseudo-intervenţie sau placebo), permit să se compare efectul intervenţiei reale (obs.2 si obs.7) cu efectul datorat aşteptărilor (obs.6 şi obs.9) pe care subiecţii şi cercetătorii pot să le proiecteze în experiment prin consemne implicite şi prin observaţie selectivă. Acest tip de plan cu şase grupe nu este eficient decat dacă se aplică tehnica „double aveugle”(oarba dublă) sau metoda „en double insu”. În această procedură subiecţii nu trebuie să ştie cărui grup aparţin, observatorii nu trebuie să ştie ce tip de subiect observă. Cei ce se ocupă de subiecţi nu trebuie să ştie că ceea ce fac reprezintă o participare la experiment. Un plan cu anticipare şi dublu orb presupune un ansamblu de cerinţe foarte dificil de respectat.
2.5 Planurile experimentale mixte
Planurile experimentale mixte vizează cercetările în care variabila dependentă este pusă în relaţie fie cu unul sau mai mulţi factori manipulaţi, fie cu o variabilă clasificatorie.Relaţia dintre variabila clasificatorie şi cea dependentă nu este una cauzală,ci de covarianţă.Utilizarea design-urilor mixte este utilă deoarece sporeşte senzitivitatea variabilei dependente faţă de factorul manipulat,şi oferă informaţii despre gradul de generalitate a rezultatelor obţinute. Acestea se referă la cazul în care variabila dependentă este pusă în relaţie cu unul sau mai multi factori manipulaţi, sau cu o variabilă clasificatoare sau etichetă. Acest lucru constă în repartizarea subiecţilor care participă la experiment în clase diferite, pe baza unor caracteristici ale acestora (sex, vârstă, statut social, mediu de dezvoltare, cadru familial, etc). În planul experimental variabila clasificatoare ocupă acelaşi loc ca şi factorul manipulate într-un plan factorial. Nu trebuie însă să uităm cî variabila clasificatoare nu face obiectul manipulării. Prin urmare, relaţia dintre variabila clasificatoare şi variabila dependentă nu este una cazală, ci de simplă covarianţă. Dar interpretarea acestei covarianţe ridică aceleaşi probleme ca şi cazul coeficientului de corelaţie. Utilizarea planurilor experimentale mixte este extreme de utilă deoarece sporeşte senzitivitatea, constatată experimental a variabilei dependente faţă de factorul manipulate şi deoarece oferă informaţii asupra gradului de generalitate a rezultatelor obţinute
2.6 Planuri mixte cu organizare spaţio-temporală
Necesitatea de a evidenţia mai bine efectul şi menţinerea efectului unei intervenţii în comparaţie la diferite tipuri de subiecţi şi în condiţii diferite, a dus la realizarea unor planuri care combină seriile temporale cu planurile experimentale şi cvasi-experimentale. Într-un astfel de plan durata efectelor (variabila dependentă) după intervenţie (variabila independentă) este pusă în relaţie cu una sau cateva caracteristici care pot intefera (variabila moderatoare) cu variabila independentă.
Pentru observarea persistenţei unei intervenţii putem constitui cateva grupuri experimentale cărora să li se aplice în acelaşi timp, moment, o intervenţie ale cărei efecte la post-test vor fi observate decalat în timp pentru fiecare din grupuri.Un astfel de plan are avantajul de a permite o observare a persistenţei efectului unei intervenţii controland interferenţa posibilă a observaţiei asupra persistenţei. Această posibilitate a unui post-test decalat care nu este artificial stimulat prin observări intermediare,este esenţială atunci cand observările efectului sunt reactive (adică produc o interferenţa cu efectul studiat). Ca şi pentru celelalte tipuri de planuri, numeroase variante se inspiră dintr-un plan temporal iniţial, îl modifică şi îl combină cu un plan spaţial. Sesizarea variabilelor alternative trebuie să se facă pentru fiecare din aceste planuri, analizand comparaţiile posibile între condiţiile fiecărui grup, diferitele lor linii de bază (observaţii anterioare ale intervenţiei) şi diferenţele care afectează măsurările la post-teste.
3. Planuri cvasi experimentale
În cazul design-ului cvasi-experimental, experimentatorul nu are acelaşi control asupra variabilelor ca în cazul designului experimental. De multe ori există cauze etice sau situaţionale care împiedică controlul variabilelor . Cercetările organizate pe teren nu pot să satisfacă cerinţele de dublu orb şi de randomizare. Atunci cand nu este folosită randomizarea, observaţiile iniţiale produc rezultate diferite de la grup la grup (acestea sunt planurile cvasi-experimentale). Ele presupun analize mai complexe (covarianţa) la evaluarea efectului intervenţiei la post-test pentru a ţine cont de diferenţa care există între performanţele iniţiale la pretest. De exemplu, în multe contexte de teren, mai ales când facem evaluarea unor programe de intervenţie, nu avem posibilitatea de a repartiza participanţii la întâmplare în grupuri. Vom utiliza, de aceea, un cvasi-experiment, care însă poate avea o validitate internă îndoielnică. Cvasi-experimentele au variabile independente şi variabile dependente, dar nu folosesc repartizarea randomizată a participanţilor pe niveluri ale variabilei independente (pe grupuri experimentale), în cadrul cvasi-experimentului, se compară grupuri non-echivalente şi acestea pot să difere între ele nu numai prin expunerea la valori diferite ale variabilei independente, dar şi prin alte variabile. Putem vorbi de trei tipuri de design cvasi-experimental: designul serierii temporale, pre-posttest al grupurilor neechivalente şi designul seriilor temporale multiple.
3.1 Designul serierii temporale
În cadrul acestui design se utilizează un singur grup de subiecţi, deci aste o forma intragrupală de tip pre-posttest, care are următorii paşi: o serie de observaţii rpetate, modificarea experimentală X, a doua serie de observaţii repetate.
O1 O2 O3 X O4 O5 O6
Efectul experimental se măsoară prin compararea observaţiilor post cu cele anterioare modificării experimentale X. Acest tip de design cvasi- experimental este foare asemănător cu experimentele reale pre-posttest intragrup. Totuşi există două diferenţe importante. În cazul designului serierii temporale se folosesc grupe foarte mari de subiecţi, iar experminetatorul nu controleayă modificarea experimentală X. Aşadar acest design este foarte potrivit şi se foloseşte de altfel, atunci când dorim să măsurăm evenimente sociale. Dezavantajul acestui design este acela că poate apărea efectul de maturare+ pot apărea alte schimbări de termen lung în mediu. În acest caz, variabila dependentă se modifică în timp indifferent de modificarea experimentală X.(de exemplu declinul în afaceri poate avea alte cauze). Detectarea acestor schimbări se poate face prin realizarea a cât mai multe investigaţii în pretest si posttest. Este foarte important ca variabila dependentă să fie consistentă în timp şi relative izolată de existenţa altor factori experimentali.
3.2 Designul pre-posttest al grupelor neechivalente
Acest design este foarte util în cazul în care cele două grupuri nu sunt echivalente sau egale, gata stabilie cum ar fi clasele şcolare, echipele in industrie, asupra carora vrem să facem diferite măsurări. Planul experimental are structura
O1 x O2
O1 x O2
Grupul de control se utilizează pentru a detecta efectul de maturare. În acest caz, experimentatorul doreşte să administreze o modificare experimentala asupra gurpului deja constituit, deci el nu poate manipula niciuna din elementele grupului, iar acest lucru nici nu este de dorit, într+ucat experimentl are ca obiectiv să analizeze caracteristicile sale. Condiţia este ca oricare dintre cele doua grupuri să poată fi grup experimental. ExempluŞ Dorim să evaluăm o noua metodă de predare a fizicii la liceu. În acest scop alegem douuă clase paralele, din acelaşi an, fără să ştim dacă sunt echivalente valoric. Aplicăm un test pentru a verifica nivelul iniţial al fiecărei clase (O1). Aplicăm timp de 6 săptămâni cele două metode, clasică şi modernă de exemplu (X), iar apoi testam din nou nivelul de cunoştinţe al elevilor din cle două clase (O2). Ca avantaj, avem faptul că şi în grupul de control va apărea o creştere a nivelului de cunoştinţe, creştere care reprezintă efectul de maturare. Practic, prin grupul de control noi determinăm efectul de maturare. Ca dezavantaje putem aminti faptul că pot interveni factori externi care influienţează rezultatul, diferenţele care pot exista între cele două clase, între cei doi profesori, parinţii copiilor, etc. Acest design este foarte util în situaţii reale, când în mod rezonabil poţi asuma că cele două grupuri sunt asemănătoare.
3.3 Designul seriilor temporale multiple
Acest design combină avantajele designului serierii temporale şi al designul pre-posttest al grupelor neechivalente. În cazul acestuia sunt testate repetat două grupuri: cel experimental şi cel de control . Problema echivalenţei iniţiale a grupelor necesită folosirea planurilor cu grupe cuplate. Această soluţie presupune că principalele trăsături la intervenţie pot fi definite pe bază teoretică şi să facă obiectul măsurărilor din care reiese variabilitatea pentru scopurile cercetării. Folosirea acestui tip de plan este indicată atunci cand nu se dispune de o populaţie destul de numeroasă pentru a se extrage eşantioane, dar se poate lua pe întreaga populaţie, deoarece este vorba de o populaţie care are trăsături destul de rare. Tehnica grupurilor cuplate constă în a diviza populaţia totală în grupuri (grappes=ciorchini, clusteri), (sau subansamble de subiecţi care seamănă între ei), compuse atât din subiecţi asemănători, cat şi din grupuri prevăzute în planul de cercetare. Se începe printr-un pretest de clasament care se măsoară la toţi subiecţii. Se realizează profilul fiecăruia dintre subiecţi, se calculează un indice de similitudine între profiluri, apoi se constituie subansamble numite clusteri/ciorchini, compuse fiecare din tot ataţia subiecţi cate grupuri presupune planul experimental. Se încearcă să se minimizeze diferenţele dintre membrii aceluiaşi cluster, şi să se maximizeze diferenţele dintre clusteri. Numărul de clusteri nu corespunde raportului dintre numărul indivizilor în populaţie şi numărul subiecţilor care compun un cluster. Tehnicile informatizate permit constituirea unor asemenea clasificări (clustering şi clusters analysis). Fiecare din membrii clusterilor se repartizează pe grupurile corespunzand condiţiilor experienţei. De obicei, grupele nu sunt echivalente, dar fiecare membru al fiecărei grupe are perechea sa asemănătoare în celelalte grupuri. După realizarea post-testului, nu ne limtăm doar la compararea între ele a rezultatelor medii ale fiecărui grup, ci se poate compara ceea ce au devenit indivizii provenind din acelaşi cluster. Acest tip de analiză furnizează informaţii imposibil de obţinut atunci cand se compară mediile grupului, căci în grupuri se pot găsi subiecţi care reacţionează pozitiv la experienţă şi alţii care reacţionează negativ, rezultatele acestora anuland rezultatele celorlalţi, ceea ce produce medii nesemnificative. Tehnicile de analiză a rezultatelor utilizate în mod frecvent în planurile experimentale presupun un raţionament inferenţial de tip predictiv: dacă tratamentul sau intervenţia are efectele pe care teoria i le atribuie, atunci rezultatele post-testului trebuie să exprime efectul ipotetic prezis de teorie sau aşteptat prin intuire. Totuşi, acest raţionament nu este neapărat valabil atunci cand se efectuează observaţii asupra situaţiilor. Însă, situaţiile de cercetare în educaţie sunt complexe şi provoacă fenomene supradeterminate, adică fenomene a căror apariţie sau ale căror modificări depinde de interacţiunea factorilor din care nu se pot identifica înainte care anume combinări vor fii necesare şi suficiente producerii acelor fenomene.
Astfel se utilizează o altă strategie de analiză a rezultatelor: compararea performanţelor a posteriori. Această procedură presupune constituirea de grupuri experimentale, de control şi de anticipare ca în planurile clasice sau în planurile cu grupuri cuplate. Dar rezultatele post-testului nu sunt comparate între ele imediat, calculele nu se fac pe seama grupurilor de subiecţi ieşite din condiţiile experienţei. Se pun împreună toate rezultatele post-testului şi se aplică pe acest ansamblu de comportamente post-intervenţie o clasificare în clustere după o procedură asemănătoare celei urmate pentru a construi grupurile cuplate.Se încearcă să se construiască atatea clustere post-intervenţie cate grupuri sunt în planul experienţei,cu scopul de a se face o medie pătratică.
Avem două clasamente ale subiecţilor: clasamentul după condiţiile experienţei aplicate grupelor (adică clasamentul a priori,după inputul experienţei) şi clasamentul după rezultatele post-testului (adică clasamentul a posteriori,după outputul experienţei). Relaţia dintre condiţiile experimentale şi rezultatele post-testului este pusă în evidenţă compunand o matrice sau o tabelă cu două intrari. În această matrice, randurile corespund grupurilor condiţiilor experimentale (intrare/input), iar coloanelor corespund clusterelor construite după rezultatele post-testului (ieşire/output); fiecare din celulele de la intersecţia coloanelor cu randurile conţine numărul de subiecţi care a făcut parte simultan dintr-un anumit grup a priori (condiţii) şi dintr-un anumit cluster a posteriori (rezultate).În astfel de matrici se pot calcula diferiţi coeficienţi,cum ar fi coeficientul de contingenţă sau coeficientul logaritmic al lui Spitz,transformabili în coeficienţi de determinare.Aceşti coeficienţi indică partea efectului care poate fi atribuită condiţiilor experimentale,ceea ce corespunde unui raţionament adaptat caracteristicilor şi limitelor unei cercetări exploratorii în educaţie. Planul experimental are următoarea formăŞ
O1 O2 O3 X O4 O5 O6
O1 O2 O3 X O4 O5 O6
Exemplu: dacă am găsi o altă piaţă, asemănătoare cu Piaţa Smârdan, unde nu s+ar întrerupe circulaţia. Totuşi acest design poate fi dificil de realizat, apar diferenţe între grupuri, apar alte efecte locale, iar condiţiile experimentale sunt diferite. În concluzie, modelele cvasi+experimentale examinează diferenţele între grupuri prestabilite sau condiţii preexistente. Cercetătorul nu manipulează modificarea experimentală, deci nu are control asupra unor posibile variabile care interferă. Este o strategie corelaţională, dar se pot sugera şi relaţii cauză+ efect.
4. Designul experimental cu un singur subiect
Experimentele cu un singur subiect implică proceduri asemănătoare cu experimentle de tip intragrup. De multe ori ele nu sunt experimente reale, deoarece rezultatele nu pot fi generalizate în toate cazurile. Pentru a utiliza un design experimental cu un singur subiect putem avea mai multe tipuri de motivaţieŞ -motivaţia empirică+ deoarece se pot generalize rezultatele. Spre exemplu, în cercetările de psihofiziologie nu este nevoie de mai multi subiecţi. ExempuŞ structura unei urechi este aceeaşi la toţi oemnii şi deci se pot generalize rezultatele. -motivaţia teoretică- behavioriştii de exemplu, sunt preocupaţi mai mult de comportamentul individului decât al grupului. -motivaţia pragmatică (educaţională sau clinică)- atunci când se doreşte intervenţia asupra problemei individului. Nu se poate însă afirma niciodată că acelaşi tip de problemă întâlnită la mai mulţi indivizi se manifesta identic, de aceea generalizarea cere un grad mai mare de atenţie. Se cunosc două tipuri de design de cercetare cu un singur subiectŞ studiul de caz, designul experimental cu un singur subiect.
4.1 Studiul de caz
Studiile de caz nu sunt metode experimentale Scopul lor nu este de amodifica comportamentul subictului ci de a-l înţelege. Acestea pot fi naturale, care descriu , analizează, interpretează şi evaluează o serie de evenimente şi relaţii.Interpretatea rezultatelor se bazează pe un fundament teoretic , dacă datele sunt sua nu în concordanţă cu ideile teoretice. Studiul de caz se foloseşte mai ales când nu avem suficiente informaţii particulare, ci doar generale sau circulare şi nu putem realize un experiment.
De asemenea există şi studiul de caz asupra unui cadru unic, care este mai specifică decât studiul de caz, iar scopul ei este de a înţelege comportamentul. În acest caz, există un eveniment critic major, ireversibil, care se află în afara controlului experimentatorului care poate fi considerat o manipulare experimentala. În acest caz , informaţiile anterioare evenimentului critic sunt mai puţine şi mai nesemnificative comparativ cu observaţiile ulterioare.
4.2 Designul experimental cu un singur subiect
În acest caz este putem borbi despre un design experimental deoarece poate fi controlată o variabila independentă. Principalul dezavantaj este că există posibilitatea interferenţei unor variabile sterne.Pentur a elimina acest risc, se indică utilizarea replicării intrasubictive- acelaşi subiect reface sarcina de mai multe ori. Generalizarea de la subiect la polulaţie se face gradat, după mai multe experimente.
Se cunosc 4 forme specifice de dsign experimental cu un singur subiectŞ designul prin inversare, designul nivelelor de bază multiple, designul elementelor multiple, designul criteriului shcimbator.
4.3 Designul prin inversare
Acest design cuprinde patru etape. În prima etapă se fac observaţii care stabilesc comportamentul ţintă înainte de orice manipulare experimentală. În a doua etapă reprezintă manipularea experimentală, a treia etapă se desfăşoară în lipsa manipulării experimentale. Scopul este de a vedea dacă manipularea este cauza schimbării şi nu alt factor (maturizarea de ex). În ultima etapă, se introduce din nou manipularea experimentală pentru a verifica daca a avut efectul dorit. Ca dezavantaj aminitm fenomenul de regresie spre medie – subiecţii sunt aleşi pentur că sunt mult peste media polulatiei. Din acets motiv este puţin probabil ca acel comportament să se intensifice. Designul limitează astfel posibilitatea de maturare.
4.4 Designul nivelelor de bază multiple
Sunt cazuri în care nu dorim ca subiectul să revina la starea iniţială dinainte modificării, ci el să îşi păstreze comportamentul. Mai mult chiar , comportamentul ce se doreşte a fi modificat are mai multe componente.(de exemplu dorim sa modificăm comportamsentul unui copil hiperkinetic). Scopul acestui tip de experiement este schimbarea definitivă a comportamentului şi determinarea unei legături cauză- efect
4.5 Designul criteriilor schimbătoare
Acest design are următoarea sctructu Bază1 Tratament Bază2 Tratament Bază3 Tratament În acest caz, în momentul în care se atinge un criteriu, se stabileşte unul nou.
4.6 Designul elemetelor multiple Acesta este designul unor tratamente simultane sua alternative. Acest design se utilizează când nu eşti sigur ce tratamnt este mai efficient , dar doreşti rezultate immediate şi când se impune o schimbare rapidă de trataemnt în acelaşi condiţii de mediu. Ca restricţii avem faptul că tratamentul trebuie să aibă o durată scurta în timp şi că trebuie verificat dacă apar efecte secundare.
5. Planuri experimentale defectuoase
Erori posibile în comparaţiile intragrupale pot apărea la compararea scorurilor subiecţilor unui grup experimental înainte şi după manipularea experimentală sau pe parcursul unor măsurări repetate. Efectul de maturare presupune că pe parcursul desfaşurării unui experiment subiecţii sunt implicaţi în procesul propriei lor evoluţii normale. Efectul testării repetate constă în diferenţa de scoruri dintre mai multe măsurări succesive ca rezultat al adiministrării repetate a aceluiaşi test. Degradarea instrumentului de măsurare constă în scăderea validităţii testului între două măsurări repetate. Regresia statistică constă în tendinţa (F.Galton) de regresie spre medie a scorurilor extreme odată cu repetarea unei măsurări. Erori posibile în cazul comparaţiilor intergrupale:erori de selecţie (selecţia nu este aleatoare), efectul difuziunii (răspandirea efectului manipulării de la grupul experimental la cel de control), efectul Pygmalion, efectul Hawthorne, efectul compensării (efortul compensatoriu pe care îl pot avea membrii grupului de control simţindu-se frustraţi că nu fac parte din grupul experimental),”moartea experimentală”,efectul resemnării. Evenimente extreme cu relevanţă asupra evenimentului investigat pot distorsiona rezultatele obţinute experimental.
6. Elemente de metodologie a aplicaţiilor
În anii '50 şi '60, psihologii sociali au perfecţionat metodele de cercetare în vederea dezvoltării ştiinţei fundamentale, într-un studiu experimental tipic, subiecţii, de obicei studenţi, vin la laborator şi sunt repartizaţi la întâmplare în diferitele condiţii experimentale. Fără să dezvăluie adevăratul scop al studiului, experimentatorul manipulează o variabilă independentă (de pildă, frustrare şi non-frustrare) şi măsoară o variabilă dependentă (de pildă, agresivitatea) în timp ce controlează variabilele parazite (de exemplu, temperatura camerei). Scopul acestei proceduri este de a izola influenţa variabilei independente (în măsura în care această influenţă există) asupra variabilei dependente, într-un experiment bine controlat, un efect sistematic (de pildă, subiecţii din condiţia "frustrare" se comportă mai agresiv decât cei din condiţia non-frustrare) poate fi atribuit influenţei cauzale a variabilei independente. Explicaţiile alternative pentru acest efect nu pot fi susţinute. Repartizarea randomizată a subiecţilor pe condiţii descalifică explicaţiile bazate pe caracteristicile personale ale subiecţilor (de pildă, dacă nu s-ar face repartizarea la întâmplare, s-ar putea spune că subiecţii din condiţia "frustrare" sunt mai înclinaţi spre acte violente din naştere). Controlul asupra variabilelor externe face improbabilă producerea efectului de către un alt factor (de pildă, temperatura camerei). Avându-se în vedere că subiecţii ignoră adevăratul scop al studiului, nu se poate afirma că efectul observat ar putea fi doar rezultatul reacţiei subiecţilor la ipoteză (motivaţia de a ajuta experimentatorul să-şi confirme ipoteza). Experimentul de laborator desfăşurat cu înşelarea subiecţilor reprezintă un instrument valoros pentru descoperirea principiilor comportamentului (vezi, pentru metodologia psihologiei sociale, Chelcea, 2001; Curelaru, 2003). În general, controlul experimental devine mult mai dificil în aprecierea eficienţei aplicaţiilor psiho-sociale. Dacă participanţii la o cercetare de laborator sunt uşor de repartizat în grupurile experimentale, operaţiile de repartizare în condiţii experimentale şi de manipulare devin mult mai dificile în mediul social real. O altă problemă este că intervenţiile şi cercetările aplicate se desfăşoară în condiţii reale, unde evenimentele apar spontan, încât cercetătorilor le vine foarte greu să controleze variabilele ce pot influenţa variabila dependentă, în sfârşit, dacă în cercetarea fundamentală variabila independentă e simplă şi, de aceea, conduce la concluzii clare asupra efectului, în cercetarea aplicată variabila independentă este adesea foarte complexă. Pentru acest motiv, e greu de spus care parte sau părţi ale ei sunt suficiente pentru a produce efectul. Date fiind deficienţele ce apar în controlul experimental când se trece de la cercetarea fundamentală la cea aplicată, putem înţelege ezitările psihologilor sociali de a se implica în demersuri de psihologie socială aplicată. Totuşi, există şi motive de a avea încredere în rezultatele unei cercetări aplicate, în primul rând, ea are o valoare socială deosebită, în afara cazurilor când variabilele parazite necontrolate se schimbă în mod sistematic odată cu variabila independentă, ele reduc probabilitatea de a demonstra că o variabilă independntă are un efect cauzal asupra variabilei dependente. De aceea, a demonstra eficienţa unei intervenţii într-un context necontrolat din lumea reală poate să confirme puterea variabilei independente, în plus, tehnicile cvasi-experimentale, ce permit concluzii cauzale, pot fi folosite în demersurile de teren când nu se poate asigura controlul experimental (Chelcea, 2001).
7. Evaluarea programelor
Evaluarea programelor este o ştiinţă independentă, ce face parte din grupul ştiinţelor sociale, ca şi sociologia sau antropologia, de pildă. Ea a apărut în anii '60, în Statele Unite, ca urmare a înmulţirii programelor sociale în domeniile calităţii vieţii, sănătăţii, educaţiei, locuinţei etc. Evaluarea programelor îngăduia agenţiilor finanţatoare, cele mai multe guvernamentale, să verifice eficienţa alocării fondurilor, iar managerilor de programe le îngăduia să dovedească faptul că programele lor îşi atinseseră scopurile la costuri rezonabile. Programul poate fi definit ca "un set de activităţi ce au ca principal obiectiv producerea unei schimbări la cei ce vor beneficia de program sau în mediul acestora" (Pancer, 1997, p. 49). Caracteristica principală a unui program o reprezintă, prin urmare, schimbarea socială. În funcţie de schimbările pe care şi le propun, programele sunt extrem de diverse. Unele ţintesc să rezolve probleme legate de criminalitate, accidente rutiere, asistenţa socială a vârstei a IlI-a, corupţie, evaziune fiscală, alcoolism, relaţii tensionate între grupurile etnice ori rasiale, fumat, consum de droguri, violenţa în şcoală etc. Altele vizează să consolideze satsifacţia muncii, bunăstarea, fericirea, stima de sine etc. Cei ce realizează evaluarea programelor privesc astfel de schimbări ca rezultate ale programelor. Iată o definiţie a evaluării programelor: "Aplicarea unei game largi de metode de cercetare socială pentru a aprecia nevoia de programe sociale, modul în care astfel de programe sunt proiectate şi implementate şi eficienţa lor în a produce schimbările dorite la un cost rezonabil" (Pancer, 1994, p. 49). Fiecărui stadiu de dezvoltare a unui program îi corespnde un tip de evaluare, în primul stadiu se face o evaluare a nevoilor comunităţii (potenţialilor beneficiari), în stadiul de proiectare a programului, se poate face o evaluare a adecvării (se urmăreşte, în acest caz, ca scopurile programului să fie clare, specifice şi măsurabile, ca activităţile să fie coerente şi bine articulate şi ca argumentarea legăturii cazale dintre activităţi şi scopuri să fie solidă), în stadiul de implementare se poate realiza o evaluare a procesului (dacă odată pus în aplicare programul operează aşa cum a fost planificat), în sfârşit, în etapa finală, aceea în care programul produce rezultate, se fac două tipuri de evaluări: o evaluare a rezultatelor propriu-zise (are programul efectele scontate?) şi o evaluare cost-beneficiu (rezultatele au fost produse la costurile planificate?). Cele mai importante evaluări sunt cele ce privesc nevoile comunităţii şi rezultatele. Pentru a realiza ultimul tip de evaluare se foloseşte, de multe ori, cvasi-experimentul.
[modifică] Bibliografie
- Ciuhan,C.G.(2005),Cercetarea calitativă in psihologie, Editura Sylvi, Bucureşti, p.50-65
- Ciuhan G. C. (2003), Introducere în cercetarea psihologică, Editura Sylvi, Bucureşti , p. 80-106
- Miftode V. (1982) Introducere în metodologia investigatiei sociologice, Editura Junimea, Iaşi, p. 34-44
- David D. (2006), Metodologia cercetării clinice, Editura Polirom, Iaşi, p. 201-212
- Radu I. coord.(1993), Metodologie psihologica si analiza datelor, Editura Sincron, Cluj- Napoca, p.77-92
- Marginean I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, p. 50-70
- Mitrofan N.,Mitrofan, L. (2005), Testarea psihologică, Editura Polirom, Iaşi
- Horghidan. V. (1997), Metode de psihodiagnostic, E.D.P., Bucuresti, p.50-61
- Enachescu C. (2005), Tratat de teoria cercetării, Editura Polirom, Iaşi
- King, R, (2005), Strategia cercetarii, Editura Polirom, Iaşi, p. 101-109
- Abdi,H.(1987), Introduction au traitement statistique des donnees experimentales, Presse Universitaire de Grenoble, Grenoble
- Anastasi A.(1955), Psychological Testing, Mac Millian,New York
- Anitei,M. (2007), Psihologie experimentala, Editura Polirom, Iaşi, p.112-122
- Chelcea,S.(1982), Experimentul in psihologie, Editura Ştiinţifică şi. Enciclopedică, Bucureşti, 34-66
- Lungu,N (2000), Psihologie experimentala, Editura Fundaţiei România, Bucureşti, p. 88-96
- Noveanu,E.(2007),Metodologia cercetarii experimentale, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti
- Planchard E. (1972), Cercetarea in pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.20-30
Rosca,A (1971), Metodologie si tehnici experimentale in psihologie, Ed. Ştiinţifică,. Bucureşti. Vlasceanu,L (1986), Metodologia cercetarii experimentale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Zlate,M.(2000), Introducere in psihologie, Editura Polirom, Bucureşti,p.80-92 Cristina C. (1999), Ethnolinguistic identity and vitality, Editura Sociologie Româneasca,p. 78-82 Chelcea S. (2000), Officialization of personal reprezentation of private life. Case-study: The personal file of a University professor, 1950-1965 Sociologie Româneasca , p. 124-127 Boncu S. (2005), Procese Interpersonale, Editura Institutul European, Bucureşti, p. 83-87 Curelaru M. (2006), Reprezentati sociale, Editura Polirom, Iaşi, p.36-45 Marsha R. (2004 ), The Material Values Scale: A Re-inquiry into Its Measurement Properties and the Development of a Short Form, Editura Journal of Consumer Research, p. 198-201 Chelcea S. (2008), Psihosociologie. Teorie, cercetari, aplicatii, Editura Polirom, Iaşi,p 147-156
