Pateriță

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cap de pateriţă apuseană din secolul 11, Italia.
Cap de pateriţă bizantină, Rusia.

Paterița (din limba greacă „pateritsa”) sau cârja arhierească este un toiag lung de un „stat de om” sau de un stânjen. Ea face parte din insignele și veșmintele distinctive purtate de ierarhi și monahi de rang înalt ai bisericii creștine apusene și de răsărit, fiind un simbol al autorității păstorești și al dreptului de jurisdicție. Paterița face parte din simbolurile componente ale stemei Patriarhiei Române adoptată în 1928.

Origini[modificare | modificare sursă]

Din timpurile vechi, se purta un baston de către slujitorii sfințiți, ca semn al puterii pastorale. În Orient, cârja a fost întâi de lemn, terminată de obicei printr-o cruce, în forma unui T.

Cârjele pastorale de azi însă, cu aspectul lor impunător, par a ne arata o altă origine. La curtea imperială bizantină, ofițerii curții purtau la ceremo­nii un baston înalt, care era oferit ca o distincție de către împărat. Împodobirea lui era felurită, potrivită cu gradele curtenilor. Pentru „crossa” apuseană exista documente mai vechi pentru a fixa existența ei inca din secolul al IV-lea. În Răsărit însă, lipsesc documente mai precise asupra acestei chestiuni. Numai Codin Curoparatul și Sfântul Simeon Tesaloniceanul fac mențiune despre ea. Sfântul Simeon ne spune că „pentru ca arhiereul să poată povățui și să pedepsească pe cei plecați și a aduna la sine pe cei depărtați este dată această cârjă”. După Sfântul Simeon, deducem că pe vremea aceea (sec. XV) cârja avea în partea de sus o terminație. Cardinalul Bona ne descrie cam patru feluri de terminații de cârje: a unui glob, a unei cruci, a unui T și a doi șerpi afrontați. Forma actuală a cârjei pare a fi rezultatul unei combinații a acestor forme: cârja se termină prin doi șerpi afrontați, având între ei un glob mic cu cruce pe el.

În Muzeul de Artă bisericească se găsesc trei cârje episcopale, aparținând secolului al XVIII-lea. Două au terminația șerpilor afrontați, fără globulețul de la mijloc, iar una are o terminație simplă. Aceste cârje sunt toate din lemn. Până in secolul al XVIII-lea, numai patriarhii si mitropoliții purtau cârje argintate, numite la noi „paterițe”. O astfel de cârjă ține în mână Antim Ivireanul, în portretul său ctitoresc de la Biserica Antim.

Practică liturgică[modificare | modificare sursă]

Cărja sau toiagul păstoresc, „baculus pastoralis”, simbolizează rolul de bun păstor al ierarhului creștin. În evanghelia după Ioan, Iisus însuși se identifică cu Păstorul cel bun.[1] Iisus este modelul Păstorului bun pentru apostoli și mai departe pentru succesorii lor, ierarhii bisericii. Aceștia din urmă, trebuie să-și conducă turma de credincioși pe drumul mântuirii, disciplinând-o și protejând-o după nevoie. Toiagul de păstor este din această perspectivă un simbol mai mult decât potrivit instituției arhierești.

La primirea cârjei se rostește o rugăciune: „Toiagul puterii tale ți-l va trimite Domnul din Sion”.[2] Din această rugăciune descoperim un simbol al autorității, cu care arhiereul trebuie să-și exercite slujirea în Biserică. Este vorba de autoritatea sacramentală, de conducător al turmei încredințate spre păstorire. De aceea, când un arhiereu este instalat într-o eparhie primește cârja de la mitropolitul său, iar mitropolitul când este instalat într-un scaun mitropolitan primește de la patriarhul său cârja arhierească. Toiagul este un obiect de cult care se folosește în toate zilele de către ierarh, spre deosebire de cârjă care face parte din lucrarea sacerdotală, liturgică a arhiereului.

Ori de câte ori arhiereul intră în biserică să slujească, se îmbracă în mantie și primește cârja. În afară de cult, cârja se poate purta și la procesiuni.

Simbolistică[modificare | modificare sursă]

Paterița se termină în partea superioară cu un motiv decorativ care diferă formal, tematic și simbolic de la arta apuseană la cea orientală bizantină.

În arta apuseană capătul răsucit al cârjii arhierești este împodobit fie cu motive vegetale fie cu șerpi cu gurile deschise. Motivele vegetale amintesc de toiagul lui Aaron, care a înfrunzit, înflorit și dat fructe înaintea Domnului ca însemn al alegerii lui Aaron ca mare preot.[3] În unele paterițe apusene medievale apare un șarpe înghițind un alt șarpe, un motiv al autorității și puterii divine, cu trimitere la același toiag al lui Aaron.[4] Există și exemple în care motivul vegetal și cel al șarpelui sunt combinate.[5]

În arta răsăriteană bizantină capătul pateriței este împodobit cu șerpi afrontați, privind unul spre celălalt, având între ei un glob sau o cruce. Șerpii afrontați din paterițele bizantine simbolizează înțelepciunea pastorală, cu trimitere la citatul: „Iată Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”.[6] Globul și crucea ar însemna că arhiereul păstorește turma lui Hristos.[7]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Biblia, Ioan 10:1-21 versiune digitală.
  2. ^ Biblia, Psalmii 109:1-7 versiune digitală.
  3. ^ Biblia, Numeri 17: 1-13 versiune digitală
  4. ^ Biblia, Exodul 7-13 versiune digitală.
  5. ^ O astfel de cârjă avea mitropolitul Henry de Finstingen (1260-1286), păstrată în catedrala din Trier, Germania. Trier Cathedral Treasury
  6. ^ Biblia, Matei 10:16 versiune digitală.
  7. ^ Braniște, Ene (1993): Liturgica generală, 628-629, București: Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Studii generale
  • Braniște, Ene (1993). Liturgica generală. București: Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române. ISBN 973-9130-14-3 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Capete de cârje apusene medievale[modificare | modificare sursă]