Neohygrocybe ovina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Neohygrocybe ovina sin. Hygrocybe ovina
Genul Neohygrocybe, aici N. ovina
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hygrophoraceae
Gen: Neohygrocybe
Specie: N. ovina
Nume binomial
Neohygrocybe ovina
(Bull.) Herink (1958)
Sinonime
  • Agaricus ovinus Bull. (1793)
  • Agaricus obscurus var. rimosus (Schwein. & Alb. (1805)
  • Hygrophorus ovinus (Bull.) Fr. (1836)
  • Camarophyllus ovinus (Bull.) P.Kumm. (1871)
  • Hygrophorus nitiosus A.Blytt (1905)
  • Hygrocybe ovina (Bull.) Kühner (1926)
  • Hygrocybe nitiosa (A.Blytt) Moser (1953 și 1967)
Modifică text Consultați documentația formatului

Neohygrocybe ovina (Pierre Bulliard, 1793 ex Josef Herink, 1958), sin. Hygrocybe ovina (Pierre Bulliard, 1793 ex Robert Kühner, 1926), este o specie între timp destul de rară saprofită (s-a constatat însă recent că există probabil un fel de relație reciprocă între miceliul bureților și mușchii[1]) de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Hygrophoraceae și de genul Neohygrocybe.[2][3] Un nume popular nu este cunoscut. În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă adesea imediat după o perioadă de ploaie, în grupuri mici și risipite pe pajiști acide, neameliorate, unde îngrășămintele artificiale nu sunt răspândite, uneori printre Calluna vulgaris, prin pășuni, parcuri, curți ale bisericilor, cimitire, dar, de asemenea, în poienile și pe marginile înierbate ale pădurilor de conifere. Timpul apariției este din august până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Pierre Bulliard

Numele binomial a fost determinat de savantul francez Pierre Bulliard drept Agaricus ovinus în volumul 13 al renumitei sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume din 1793.[6]

Apoi, în 1926, micologul franco-german Robert Kühner a transferat specia corect la genul Hygrocybe sub păstrarea epitetului, de verificat în volumul 17 al jurnalului botanic Le Botaniste,[7] un taxon folosit ca denumire de specie pe scară largă până în prezent.

Cercetările moleculare din 2014, bazate pe analiza cladistică a secvențelor de ADN, au confirmat însă că Hygrocybe ovina este o specie distinctă, dar nu aparține genului Hygrocybe în sens strict. De aceea, specia a fost mutată la genul înrudit, dar separat, Neohygrocybe,[8] așa cum propusese deja din motive morfologice micologul ceh Josef Herink în volumul 1 al Sborník Severoceského Musea („Actele Muzeului Boemiei de Nord”) din 1958.[9] Toate celelalte sinonime acceptate nu mai sunt folosite.

Epitetul specific este derivat din superlativul adjectivului latin (latină ovinus (ovilis)=de la oi, aparținând oilor,[10] datorită locului de apariție comun cu cel al zăbovirea oilor.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Hygrophorus ovinus
  • Pălăria: cu un diametru de 3-7 (9) cm, este subțire, higrofană, inițial semisferică sau campanulată cu marginea înrolată, devenind apoi neregulat conică sau larg convexă cu crăpături la margine. Cuticula uscată (doar în tinerețe slab umedă) originar netedă și mătăsoasă devine cu avansarea în vârstă fibroasă longitudinal, cicatricială și/sau scămoasă, fiind, de asemenea, străpunsă de găuri de viermi. Drept urmare, ciuperca apare adesea destul de jalnică. Coloritul poate fi gri-verzui, gri-brun, albastru-verzui (datorită higrofanității), gri-măsliniu brun-negricios, măsliniu-negricios până la aproape negru.
  • Lamelele: uscate, spațiate, late și groase, cu lameluțe intercalate de lungime diferită, parțial interconectate între ele la bază, sunt doar slab adnate la picior, aproape libere. Coloritul gri sepia până la gri-maroniu, este de obicei semnificativ mai palid decât cel al suprafeței cuticulei. Muchiile aproape albicioase devin cu avansarea în vârstă nu rar ondulate.
  • Piciorul: cu o lungime de 5-10 (12) cm și o grosime de 0,7-2,5 cm este higrofan, cilindric, comprimat lateral, fiind la început împăiat, apoi gol pe dinăuntru. Suprafața uscată poate fi netedă, dar adesea și slab brăzdată longitudinal. Coloritul variabil tinde între gri-verzui, maroniu, cenușiu-măsliniu, brun-negricios și albastru-negricios, fiind spre vârf brumat alb și cu un miceliu bazal tot alb. Nu prezintă un inel.
  • Carnea: subțire, gri până la gri-brună care se decolorează în vârstă negricios, înroșește la atingere. Mirosul inițial imperceptibil devine cu timpul ușor nitros, iar exemplarele bătrâne pot mirosi foarte neplăcut, gustul nefiind distinctiv.[4][5]
  • Caracteristici microscopice: are spori netezi, hialini (translucizi), neamilozi, nestrânși, elipsoidali până la alungit ovoidali cu un apendice hilar mare și obtuz, măsurând 6,5 (7) -9,5 (11) x 4,4 (6)-6 (7) microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate cu patru sterigme (uneori cu 4 și 2 spori amestecați) fiecare au o dimensiune de (45-60 x 7-9 microni. Pileipellis (cuticula) constă predominant dintr-o cută groasă de hife întinse până la ascendente, lungi de 40-50 µm și late de 2-7 µm cu multe elemente terminale libere, formând local smocuri trichodermale cu cheaguri mari sau pigmenți intracelulari, maro închiși sau umpluți uniform cu un astfel de pigment. Pseudocistide (hife asemănătoare cistidelor, de acea „pseudo”, care izvorăsc mult mai adânc în țesutul fungic interior) sunt absente sau împrăștiate, atunci de 10-12 µm lățime și cu o lungime de până la 70 µm cu conținut maro închis. Stipitipellis este o cutis cu hife de 2-5 µm lățime cu elemente terminale împrăștiate și erecte. Trama himenoforală sub-regulară este alcătuită din hife paralele. Cistide (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) și conexiuni cu cleme nu au fost descoperite.[11][1][12]
  • Reacții chimice: carnea se decolorează în contact cu aerul roșu și cuticula nu prinde culoare în legătură cu Hidroxid de potasiu.[13]
  • H. ovina în diverse stadii de evoluție
    H. ovina în diverse stadii de evoluție

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Specia poate fi confundată de exemplu cu Gliophorus psittacinus sin. Hygrocybe psittacina, (fără valoare culinară, pălăria are diametru mai mic de 1-4 cm, foarte vâscoasă, cu un colorit verzui până la galben-verzui cu carne albă și nuanțe verzuie, miros imperceptibil și gust blând),[14] Hygrocybe conica (otrăvitoare),[15][16] Hygrocybe nigrescens (otrăvitoare, înnegrește la bătrânețe, leziune sau tăiere),[17] Hygrocybe tristis (necomestibilă) + imagini, Hygrophorus camarophyllus (comestibil),[18] Hygrophorus fulgineus (comestibil),[19] Hygrophorus hypothejus (comestibil),[20] Hygrophorus olivaceoalbus (comestibil)[21] sau chiar și cu aproape letalele Inocybe bresadolae (otrăvitoare),[22] Inocybe haemacta (otrăvitoare),[23] respectiv Russula nigricans (comestibil, mai mare).[24]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

  • Gliophorus psittacinus
    Gliophorus psittacinus
  • !!Hygrocybe conica!!
    !!Hygrocybe conica!!
  • !!Hygrocybe nigrescens!!
    !!Hygrocybe nigrescens!!
  • '!Hygrocybe tristis!
    '!Hygrocybe tristis!
  • !Hygrocybe psittacina!
    !Hygrocybe psittacina!
  • !!Inocybe bresadolae!!
    !!Inocybe bresadolae!!
  • Hygrophorus camarophyllus
    Hygrophorus camarophyllus
  • Hygrophorus fuligineus
    Hygrophorus fuligineus
  • Hygrophorus hypothejus
    Hygrophorus hypothejus
  • Hygrophorus olivaceoalbus
    Hygrophorus olivaceoalbus
  • !!Inocybe haemacta!!
    !!Inocybe haemacta!!
  • Russula nigricans
    Russula nigricans

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Această specie nu este comestibilă din cauza cărnii numai puțin atrăgătoare și a mirosului neplăcut. În plus, micologul german Andreas Gminder o declară chiar singura otrăvitoare a acestui gen.[25]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b https://www.mushroomexpert.com/neohygrocybe_ovina.html M. Kuo în MushroomExpert]
  2. ^ Index Fungorum
  3. ^ Mycobank
  4. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 112-113 - 3, ISBN 978-3-440-13447-4
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 398-399, ISBN 3-405-12124-8, p. 438-439, ISBN 88-85013-25-2
  6. ^ Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume”, vol. 13, Editura Didot, Debure, Belin,1793, tab. 595
  7. ^ Robert Kühner: „Hygrocybe ovina”, în: „Le Botaniste”, vol. 17, Paris 1926, p. 43
  8. ^ D. Jean Lodge et al.: "Molecular phylogeny, morphology, pigment chemistry and ecology in Hygrophoraceae (Agaricales)" (PDF) în: „Fungal Diversity”, vol. 64, nr. 1, Editura Springer, Dordrecht 2014, p. 61-64 [1]
  9. ^ Josef Herink: „Neohygrocybe ovina”, în: „Sborník Severoceského Musea” vol. 1, Liberec 1958, p. 72
  10. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 843, ISBN 3-468-07202-3
  11. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 336
  12. ^ Machiel E. Noordeloos, Th. W. Kuyper & Else Christine Vellinga (ed.): „Flora agaricina neerlandica”, vol. 2, Editura Taylor & Francis Books, Boca Raton 1990, p. 129, ISBN 978- 90-6191-971-1
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 114, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 436-437 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 460-461, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 154
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 458-459, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 432-433, ISBN 3-405-12116-7
  19. ^ Alexandru Eliseevici Kovalenko, Ė. L. Nezdoĭminogo: „Definitorium fungorum URSS”, Editura Наука (Știința), Leningrad 1989, p. 14, ISBN: 978-5020-26552-3 (în limba rusă și latină)
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 432-433 - 2, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 444-445 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Bruno Cetto: I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 244-245, ISBN 88-85013-37-6
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 226-227 - 2, ISBN 3-405-12081-0
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 392-393, ISBN 3-405-12116-7
  25. ^ Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler: 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen”, ed. a 2-a, Editura Kosmos, Halberstadt 2014, p. 101, ISBN 978-3440-14364-3

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • David Boertmann: „The Genus Hygrocybe”, Editura Danish Mycological Society, Copenhaga 1996, p. 94, ISBN: 978-87983-5811-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Christian Deconchat, Jean-Marie Polèse: „Champignons l'encyclopédie”, Editura Éditions Artémis, Chamalières 2002, ISBN: 2-84416-145-6
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde: Blätterpilze – Hellblätter“, Editura G. Fischer, Stuttgart 1977
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, cu 429 ilustrații, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Julius Peter: „Das grosse Pilzbuch - eine Pilzkunde Mitteleuropas“, Editura Safari-Verlag, Berlin 1964
  • Roger Phillips: „Mushrooms: A comprehensive guide to mushroom identification”, Editura Macmillan, Londra sia Oxford 2013, ISBN: 978-0-330-44237-4
  • Peter Roberts, Shelley Evans: „The Book of Fungi: A Life-size Guide to Six Hundred Species from Around the World”, Editura Ivy Press, Lewes East Sussex 2014, ISBN: 978-17824-0136-0
  • Helmuth Schmid-Heckel: „Zur Kenntnis der Pilze in den Nördlichen Kalkalpen: Mykologische Untersuchungen im Nationalpark Berchtesgaden”, Editura Berchtesgadener Anzeiger, Berchtesgaden 1985, p. 110, ISBN: 978-3-922-32507-9

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Neohygrocybe_ovina&oldid=15841607