Moromeții (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Moromeții (roman)
Pagina-titlu a ediției princeps[1]
Pagina-titlu a ediției princeps[1]
Informații generale
Autor Marin Preda
Subiect familie, timp
Gen Roman realist postbelic
Ediția originală
Editură Editura de Stat pentru Literatură și Artă[1]
Ilustrator(i) J. Perahim[1]
Limbă originală Română
Țară de prima lansare România
Data publicării volumul I(1955)
volumul II(1967)
Număr de pagini 510
518[1]
Dimensiune și greutate 21 cm
OCLC 37765568
Acest articol se referă la romanul Moromeții. Pentru alte sensuri, vedeți Moromeții.

Moromeții este un roman de Marin Preda apărut în două volume la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în 1955 și în 1967, consacrându-l pe autor printre numele literaturii postbelice.

Un roman de tip frescă socială, opera ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică. Pe parcursul a o mie de pagini și aproximativ douăzeci de ani, autorul ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală, și distrugerea spiritului țărănesc.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Romanul se deschide amplu, sub semnul unei temporalități blânde, cu memorabila frază

„...timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare.”

Temporalitatea este însă drama personajelor lui Preda, deoarece ele trebuie să iasă din timpul sacru/timp răbdător și să intre în timpul profan/timpul istoriei, un timp al fatalității, ireversibil, neîndurător și nerăbdător. Primul roman se încheie tot sub auspiciile temporalității, însă al unui timp ce nu mai are răbdare cu oamenii, precipitat, haotic, profan.

Romanul Moromeții are ca temă satul și țăranul în perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorul caută să găsească un răspuns la problema dacă mica proprietate țărănească poate rezista la presiunile relațiilor de producție capitaliste. Ilie Moromete stăpânește în chip absolut peste o familie a cărei alcătuire prevestește parcă destrămarea: trei fii din prima căsătorie – Paraschiv, Nilă și Achim, în timp ce Niculae, Tita și Ilinca sunt copiii Catrinei făcuți cu Ilie Moromete din a doua căsătorie. Pentru a păstra unitatea familiei, tatăl este neînduplecat și justițiar.

Personaje[modificare | modificare sursă]

Familia Moromete[modificare | modificare sursă]

Problema familiei patriarhale, a raporturilor din cadrul familiei sunt obiectul de studiu al autorului. Familia ca nucleu al societății are în roman încă o organizare patriarhală. Moromete este șeful familiei și el decide. De aceea la masă el stă într-o poziție semnificativă, privilegiată, în capul mesei, mai sus, pe un prag. Cei trei fii din prima căsătorie stau înspre ușă, Catrina, sta spre oale, avându-i lângă ea pe cei trei copii cu Ilie: Ilinca, Niculae și Tita. Familia lui Ilie Moromete este reconstituită, fiindcă el a mai fost căsătorit iar prima soție a murit. Băieții mai mari, Nilă, Achim, Paraschiv sunt din această căsătorie, de aceea pentru ei Catrina este mama vitregă iar Niculae frate vitreg. Cu aceeași ochi sunt privite Tita și Ilinca. Conflictul este ațâțat de sora lui Moromete, ga Maria, poreclită Guica, care sperase că Ilie nu se va mai căsători, ea îi va crește cei trei copii și va avea grijă de gospodăria lui. Odata cu noul mariaj, însă, aceasta a fost obligată să își conducă traiul singură, într-un bordei. Ea susține că locul din spatele casei e al ei. Ea vine și ia lucruri de prin casă fără să întrebe. Catrina îi interzice și de aici conflictul. Învățați de Guica, cei trei fii mai mari vor pleca la oraș luând oile și caii, deci lovind gospodăria lui Ilie Moromete. In afară de conflictul cu fiii săi, Moromete mai are un conflict cu Catrina. Atitudinea lui contemplativă, felul în care nu se zbate să obțină venituri suplimentare pentru familie, agravează contextul social al familiei lui Moromete.

La sfârșitul romanului „timpul nu mai avea răbdare”, Moromete își schimbă atitudinea și, după plecarea fiilor, face cărăușie cu cereale, câștigă banii și le oferă fiilor plecați la București, ca să se întoarcă. Catrina află și de aici conflictul, care va determina plecarea Catrinei de acasă. În volumul al doilea, acțiunea se reia după zece ani, Moromete mai o are doar pe Ilinca, fiindcă Tita s-a măritat iar Nicolae a plecat la școală și se va întoarce ca activist. Aflăm că fiii și-au făcut un drum propriu. Paraschiv a devenit sudor la I.T.B., Achim și-a deschis o prăvălie cu banii de pe oi, iar Nilă a devenit portar la un bloc. Concluzia este că nucleul satului, adică familia patriarhală, este supus unei presiuni sociale și se va destrăma.

Volumul 2[modificare | modificare sursă]

Niculae Moromete, în volumul al doilea, vine ca activist de partid în sat și intră în conflict cu nucleul comuniștilor ariviști din sat. Îl silește pe primarul Potloagă să-și predea cotele de cereale, ca să fie exemplu pentru ceilalți, nu intervine în conflictul dintre Mantaroșie și Fântână, care se ceartă cine să fure de la moară, nu dă curs codoșelilor lui Isosică, care vrea să devină secretar de partid. Prin atitudinea lui intransigentă îi descurajează pe ariviștii deghizați în comuniști și trebuie să părăsească satul. El pleacă la București, unde fostul notar din sat, care-l ajutase să intre în partid, deține o funcție importantă și-l va sprijini să obțină un post la seră ca să-și continue studiile. El trăiește drama omului cinstit, care a avut încredere în lozincile comuniste și este lovit tocmai fiindcă este cinstit.

Problema distrugerii gospodăriei patriahale de către relațiile de producție socialiste nu a fost tratată de Marin Preda ci doar pusă în romanul Marele singuratic, care continuă ciclul Moromeților și în nuvela Desfășurarea, care este o pledoareie pentru colectivizare. Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călărașu, modelul său literar: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil și profund pentru toată viața.”

Ilie Moromete[modificare | modificare sursă]

Moromete Ilie este un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui față de pământ. Spre deosebire de Ion a lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului :”Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă”. Ilie Moromete este primul țăran filozof din literatura română. Relevantă pentru această trăsătură este scena ploii, când Moromete ud până la piele, cugetă și exprimă o adevărată filozofie de viață printr-un monolog interior, analizând condiția țăranului în lume, precum și relația dintre tată și copii. Dezamăgit de etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează spunându-și sieși că și-a făcut datoria de părinte, ținându-le pământul până în momentul de față, deși ei au fugit ca niște trădători nevrând să-l muncească. Grija lui pentru educația copiilor răzbate cu tristețe la suprafață, și, deși niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele, vrând să facă din ei oameni. Disimularea este trăsătura definitorie a firii lui Ilie Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu și Moromete este semnificativă pentru firea sucită a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că e posibil să-l vândă, însă îi răspunde altceva, și anume, că la noapte o să plouă și că o să facă o grămadă de bani, subînțelegăndu-se că s-ar putea să scape astfel de datorii, decât să taie salcâmul. Ironia ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritul jucăuș, felul său de a face haz de necaz, conturează un personaj aparte între țăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficțiune.

Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viață a lui Ilie Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalți fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înțeleg greutățile bietului țăran. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele la agent, se răstește la Paraschiv care nu se vede nicăieri, apoi se rotește brusc pe călcâie și strigă „N-am!” – totul desfășurându-se sub privire uluite, năucite ale agenților. Calm apoi se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-l însoțea pe Jupuitu și i se adresează supărat și poruncitor „- Dă-mi, mă, o țigară!” Plăcerea de a vorbi este o pasiune pentru țăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deși singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoșilă, cu care pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiștei, gândindu-se că ar fi bine dacă s-ar ivi cineva... oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în drum. Auzindu-se strigat, se bucură. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputința de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleșesc pe Moromete, aparent nepăsător, nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau în drum, nu mai este auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut, nu mai este auzit povestind, nu mai participă la adunările de la fierăria lui Iocan... Ilie Moromete avea să semene cu capul de humă arsă, pe care îl modelase cândva din lut Din Vasilescu. Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra satului întreg, „trei ani mai târziu avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

Ultimele capitole ale cărții constiuie cele mai frumoase si complexe pagini care ilustrează moartea unui țăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina și de fiii lui, rămâne la bătrânețe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit și împuținat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăcește în neștire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi fu adus cu roaba acasă de nepotul său. Pe patul de moarte, Ilie Moromete își concentrează întreaga filozofie de viață în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie și satisfacție, doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.”

Istoricul publicației[modificare | modificare sursă]

Marin Preda a trebuit să-și taie toate punțile de întoarcere spre țărănie și spre sat. Copilul, tânărul și poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generația sa. De la 10 ani își dorește să nu mai fie țăran. Însă viața avea să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti ca om și ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiții țărănești. Ca și în alte cazuri ale altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este anticipat și pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din țăranul Moromete un individ cu o viață psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă, el creează un țăran inteligent, în măsură să conștientizeze, în modul lui caracteristic, dramele existenței și ale clasei sociale din care face parte. Aspre, dure, polemice sunt aproape toate bucățile din volumul de debut, încărcate de un patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii din țărănie, a cuceririi vieții și carierei ca pe o pradă. Calul a fost scrisă cu o duritate pe care a pierdut-o ulteior (a fost citită chiar în fața lui Eugen Lovinescu care a recunoscut imediat talentul lui Preda, dar căruia nu i-a smuls de cât un evaziv „Hm!....Descriptiv!”)

Povestirea care dă titlul volumului transpune mitul erotic în varianta rurală. Naratorul povestește cu ironie binevoitoare turnirul țărănesc în urma căruia flăcăul trebuie să-și câștige dreptul la fata îndrăgită: el își invită rivalul, pe Achim Achim, „în Pământuri”, pe câmp, unde bătaia cu bâtele și pumnii, în prezența martorilor, decide învigătorul.

Nuvelele volumului de debut interesează și prin deschiderea caracteriologică în raport cu opera capitală. Astfel, Ilie Resteu (În ceață) prefigurează tipul umilitului care acumulează ofense, după care va izbucni în manifestări necontrolate. Pot fi decelate în atitudinea lui semnele personalității lui Țugurlan.

Dimineața de iarnă conține, în embrion, finalul Moromeților și intriga cărții. In O adunare liniștită se regăsește povestea călătoriei pe care a făcut-o cândva eroul romanului la munte împreună cu Bălosu ca să vândă porumb. Pațanghel, eroul acestei narațiuni, seamnă uimitor cu Moromete. Personajul devine aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului. Pațanghel nu istorisește pur și simplu, ci pune faptele în scenă, le regizează și apoi le interpretează. Pațanghel (porecla lui Moromete) este povestitor și actor (cum se dovedește a fi și Moromete atunci când va face revista presei sau informare politică la fierăria lui Iocan), pregătindu-și meticulos efectele istorisirii. Amânările, ocolurile inteniționate, suspansul replicilor țin de o anume plăcere a personajului de a-și crea și regiza o scenă, de spectacol cu public. De la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu a obținut efecte artisitice mai savuroase din vorbirea personajelor, cum a făcut-o Preda. Simțul limbii vorbite, pe care puțini prozatori l-au stăpânit așa de bine de la Caragiale încoace – singurul său înaintaș pe linia spiritului muntenesc al limbii. Dacă Mihail Sadoveanu și Ion Creangă compliniseră artisitic varianta moldovenească a mentalității rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică drept novator prin plăcerea disimulării și a „teatrului în teatru”, prin viziunea ironico-sarcastică și prin atmosfera colocvială a scrisului. Niculae, însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, rămâne dezamăgit; întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiți de farmec. Moromete avea însă ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alții nu le văd, avea facultatea de a inventa semnificații acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse celorlalți

Marin Preda a avut intuiția de a nu cuprinde în volumul de debut schița Salcâmul, apărută în ziarul „Timpul”. De acest lucru își dă seama mai târziu. În Viața ca o pradă mărturisește că salcâmul reprezintă pentru el o „legătură adâncă cu familia sa, care ar fi putut fi ucisă într-o carte de nuvele”, „un cod care nu trebuia divulgat”, „o poartă spre o lume miraculoasă”. Salcâmul lui Moromete este un simbol multivalent al aceste lumi, este un axis mundi, un simbol al independenței lui Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul și orice obiect de pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputând fi înstrăinate, și de aceea rezistența de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Dar salcâmul lui Moromete mai poate avea un înțeles: este un semn de hotar și, o dată ce va fi tăiat, se poate ajunge la pierderea întregului pământ. Scena tăierii salcâmului este precedată de un bocet funerar, prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Tăierea salcâmului constituie prima fisură a spațiului rural. Și coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare și cu deruta ce îl cuprinde și îl înstrăinează treptat pe Moromete. Mitul care începe este unul al destrămării, semnificat prin tăierea salcâmilor și prin uciderea cailor, mitul lui Moromete.

Adaptare[modificare | modificare sursă]

Primul roman a fost ecranizat în 1987 în regia lui Stere Gulea, care preluat și rolul scenaristului în acest film. A fost produs de Casa de Filme 1 și distribuit de România Film. În rolurile principale sunt Victor Rebengiuc ca Moromete, Luminița Gheorghiu în rolul Catrinei, Gina Patrichi ca Maria/Guica Moromete.[2]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Moromeții, pe pagina Anticariat-Online
  2. ^ Morometii (1988) pe pagina Cinemagia

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Moromeții (roman).