Limbă de lemn

Limba de lemn (sau limbajul de lemn) este un termen lingvistic care desemnează printre altele limba utilizată de oficialitățile regimurilor comuniste. Termenul traduce / calchiază expresia franceză langue de bois.

Acest limbaj, difuzat pe diferite căi, orale sau scrise, impune fie sisteme ideologice, precum comunismul, fie subsisteme, ce țin de putere și autoritate, cum ar fi subsisteme economice, tehnologice, politice sau culturale.

Limba de lemn nu este apanajul exclusiv al comuniștilor. Toți specialiștii – medicii, juriștii, militarii, preoții, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferența constă în faptul că respectivele jargoane specializate înseamnă ceva, cel puțin pentru cei inițiați, și deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le înțeleg, nici pentru cei ce nu le înțeleg.

Limba de lemn este astfel opusul transparenței, ea trebuie descifrată, citită printre rânduri.

Limba de lemn ascunde realitatea, pe care o încapsulează în formulele prefabricate ale doctrinei despre cum trebuie să fie realitatea.

Mijloc de dezinformare

Utilizarea limbii de lemn este cel mai perfid mod de a escamota adevărul, de a abate atenția, de a arunca praf în ochii cititorului, sau a auditorului în cazul discursului politic, în scopul inducerii în mintal a unei viziuni idealiste, a unei dogme ideologice, sau de a anihila un adevăr. Scopul ascuns al limbii de lemn este mistificarea realității și manipularea mintalului. Cei care se folosesc de limba de lemn manifestă cea mai mare teamă de adevăr. De aceea ei învelesc mereu minciuna într-un simulacru de adevăr.

Limba de lemn utilizată atât în scris, cât și în vorbire, în ziare, cărți și la radio, este considerată capodopera dezinformării, deoarece este imposibil de folosit de cineva fără ca acesta să nu devină în același timp și dezinformator și dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt:

• caracterul impersonal și pasiv al frazelor (“relațiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă de stimă și respect reciproc“, „s-au exprimat urări“ etc.)
• abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreșit, obligatoriu, neabătut etc.)
• maniheismul (lipsa nuanțelor, împărțirea strictă în doar două categorii ale oricărui domeniu sau mulțimi de oameni – buni și răi, prieteni și dușmani, devotați și trădători, abstract și concret, general și particular, obiectiv și subiectiv etc.)
• metaforele și personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor - cu referire la Stalin etc.)
• codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dușman al poporului“, dau semnalul de atac; altele, precum „lipsa de vigilență revoluționară“, servesc drept avertisment sau amenințare etc).
• folosirea construcțiilor verbale în locul verbelor;
• folosirea pronumelui noi în locul pronumelui eu;
• prezența excesivă a comparațiilor.

Limba de lemn în Biserică

Andrei Pleșu scria: Limba de lemn este o limbă incremenită. Ea nu-l face pe om să vibreze la auzul vorbelor. A fi de lemn înseamnă a nu simți nimic, a fi insensibil. Așa se face, și nu trebuie să ne ascundem să afirmăm, că întâlnim și în Biserică un limbaj uscat. Avem și aici de-a face cu persoane care au cules diverse formule pe care le reproduc mecanic. Nu e vorba că nu mai gândesc, ci tristețea stă în faptul că nu mai sunt vii pentru Dumnezeu.

Bibliografie

• Romania Since 1989, Ed. Henry F. Carey, Lexington Books 2004
• Francoise Thom, Limba de lemn, Ed. Humanitas, 2005
• Rodica Zafiu, capitolul Limba de lemn, în Limbaj și politică, București, Editura Universității din București, 2007,
• Ilie Rad (coordonator): Limba de lemn în presă, Efitura Tritonic, 2009; ISBN 978-606-92290-5-7
• Analiza limbajului de lemnpp. 29-102
• Rodica Zafiu, Limbajul de lemn
• Lavinia Betea, Comunicare și discurs în limba de lemn a regimului comunist