Istoria Ceceniei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Istoria timpurie
Cecenia este o regiune în nordul Caucazului în care populaţia locală a luptat neîntrerupt împotriva dominaţiei străine, începând cu Imperiul Otoman în secolul al XV-lea. Până în cele din urmă, cecenii s-au convertit la islam şi tensiunile lor cu turcii au început să scadă, dar s-au acutizat cele cu vecinii lor creştini: georgienii şi cazacii, dar şi cu calmîcii budişti. Armata cazacilor de pe râul Terek a fost aşezată în ţinuturile de câmpie ale Ceceniei în 1557. Rezistenţă activă împotriva dominaţiei ruseşti a început în timpul secolului al XVIII-lea (1785 – 1791) ca rezultat al expansiunii Imperiului Ţarist în teritoriile dominate până în acel moment de Persia (vezi şi Războiul ruso-persan, 1804 – 1813), sub conducerea lui Mansur Ushurma, un şeic cecen naqshbandi (şeic sufi), care s-a bucurat de sprijinul schimbător ale diferitelor triburi nord-caucaziene. Nu era un lucru neobişnuit pentru hanii tribali să schimbe taberele în timpul unui conflict, chiar de mai multe ori într-un an. Mansur a sperat să pună bazele unui stat islamic transcaucazian, având ca lege de bază şaria. El a eşuat în încercarea sa, atât datorită rezistenţei Rusiei, cât şi datorită opoziţiei multor ceceni, (anume a acelora care nu se convertiseră până la acea dată la islam). Idealurile sale au fost reînviate de avarul Imam Shamil, care a luptat împotriva ruşilor din 1834 până în 1859.
[modifică] Dominaţia sovietică
Rebeliunile cecene au reizbucnit de fiecare dată când statul rus a trecut prin perioade de instabilitate internă. Răscoalele au apărut în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, a revoluţiei din 1917, a războiului civil şi a colectivizării agriculturii. În timpul guvernării sovietice, la sfârşitul deceniului al patrulea, Cecenia a fost unită cu Inguşetia pentru a forma republica autonomă Ceceno-Inguşetia. Cecenii s-au mai ridicat la luptă împotriva sovietelor în perioada celui de-al doilea război mondial, ceea ce a dus la deportarea în masă a populaţiei băştinaşe în RSS Kazahă (actualul Kazahstan) şi în Siberia. Stalin şi colaboratorii lui au argumentat că era strict necesar să deporteze cecenii pentru a-i împiedica să acorde ajutor germanilor în timpul războiului. Deşi frontul german nu a ajuns niciodată în preajma graniţelor cecene, o mişcare locală de gherilă foarte activă ameninţa spatele frontului sovietic din Caucaz. Scriitorul sovietic Valentin Pikul pretinde în povestirea istorică Barbarossa că, în timpul pregătirii pentru asediu al oraşului Groznîi din anul 1942, toate bombardierele staţionate pe frontul caucazian au trebuit să fie folosite în lupta cu insurecţia cecenă, în loc să sprijine apărarea Stalingradului. De asemenea, au existat paraşutări ale germanilor în Cecenia ca şi comunicări radio germano-cecene interceptate de sovietici. Cecenilor li s-a permis să se întoarcă pe pământurile strămoşeşti abia după 1956, în timpul destalinizării promovată de Nikita Hruşciov.
Politica de rusificare a Ceceniei a continuat şi după 1956, cunoaşterea limbii ruse fiind obligatorie pentru a avansa profesional sau în sistemul politic sovietic. Mulţi etnici ceceni au reuşit să acceadă la funcţii guvernamentale şi militare de frunte în URSS, (printre aceştia numărându-se Ruslan Hasbulatov (preşedinte al Sovietului Suprem), generalul Djohar Dudaev, Doku Zavgaev (preşedinte al RSSA Ceceno-Inguşă) şi Aslambek Aslahanov (legiuitor sovietic/rus). Cecenii au rămas paşnici şi relativ loiali statului sovietic până la introducerea Glasnostului de către Mihail Gorbachev.
Odată cu iminenta dispariţie a Uniunii Sovietice, a apărut o mişcare pentru independenţă, cunoscută la început cu numele de Congresul Naţional Cecen, formată în 1990. Federaţia Rusă, sub conducerea lui Boris Elţîn, s-a opus independentiştilor ceceni, având ca argumente următoarele fapte:
- (1) Cecenia nu a fost o entitate independentă în cadrul Uniunii Sovietice, aşa cum au fost Statele Baltice, cele din Asia Centrală şi alte state caucaziene, ci a fost parte a RSFS Rusă şi de aceea nu avea dreptul, conform constituţiei sovietice, să aspire la secesiune.
- (2) Alte grupuri etnice din Rusia, precum tătarii, s-ar alătura cecenilor şi şi-ar proclama independenţa, dacă ar fi garantat dreptul la secesiune în cadrul Federaţiei Ruse.
- (3) Cecenia era un punct de ramificaţie foarte important în infrastructura petrolieră a Federaţiei Ruse, independenţa regiunii putând aduce daune uriaşe economiei ruseşti şi controlului resurselor de ţiţei din zonă.
[modifică] Primul război cecen
Articol principal: Primul război cecen
Pe 6 septembrie 1991, demonstranţii Congresului Naţional al Poporului Cecen, au luat cu asalt Parlamentul RASS Ceceno-Inguşe. Altercaţiile violente între forţele de ordine loiale vechiului regim sovietic si demonstranţi au dus la moartea câtorva persoane, inclusiv a secretrului Partidului Comunist al RASS Ceceno-Inguşe, Vitali Kuţenko, iar alte câteva, inclusive câţiva parlamentari, au fost rănite. Acest eveniment a dizolvat în mod practic guvernul RSSA Ceceno-Inguşă, deşi parlamentul şi-a continuat în zilele şi lunile viitoare lucrarile, procedând la separarea Ceceniei si Inguşetiei, si la declararea independenţei primeia.
Cabinetul lui Dudaev avea printre membrii săi pe mulţi membri ai organizaţiei sale tribale, mulţi dintre ei fiind, conform afirmaţiilor ruseşti, implicaţi în activităţi criminale, câţiva dintre ei având şi condamnări pentru încălcări grave ale legii. Datorită incapacităţii menţinerii controlului asupra ţării, Cecenia s-a prăbuşit în haos şi corupţie generalizată. Din 1991 până în 1994, 300.000 de persoane ne-cecene, în special ruşi, au părăsit republica, iar un număr greu de precizat, (estimările ruseşti apreciază că ar fi vorba de 50.000 de persoane), au fost ucişi sau au dispărut. În conformitate cu afirmaţiile autorităţilor federale, în această perioadă a reapărut în zonă comerţul cu sclavi, (primul caz cunoscut ar fi fost cel al lui Vladimir Epişin, răpit în 1989 şi eliberat în 2002, care a pretins că are cunoştinţă sau a cunoscut alţi sclavi răpiţi de ceceni la mijlocul deceniului al nouălea [1]). Sursele cecene afirmă că ne-cecenii sunt victime ale infractorilor de drept comun şi care au nimic în comun cu mişcarea de independenţă. Mărturiile refugiaţilor ceceni din această perioadă contrazic această concluzie. [2][3]. Lucru cert este că discursul xenofob al lui Dudaev şi al colaboratorilor săi a jucat un anumit rol evenimentele acelor ani. În 1994, Preşedintele Rusiei Boris Elţîn a ordonat armatei să-şi mobilizeze forţele (40.000 de militari) şi să recucerească Cecenia. (Vezi Primul război cecen), după toate probabilităţile, în urma sfaturilor consilierilor săi, care l-au asigurat ca va fi un război de scurtă durată, victorios şi foarte popular. Se pare că se dorea o victorie care să fie folosită în lupta electorală pentru cucerirea unui nou mandat de preşedinte, în condiţiile în care contracandidaţii săi era din rândurile Partidului Comunist sau a naţionaliştilor, candidaţi de care Elţîn era despărţit de foarte puţin în sondajele de opinie.
Armata rusă a intrat în Cecenia pe 10 decembrie 1994, după numai câteva săptămâni de preparative şi fără o planificare sau muncă informativă corespunzătoare, având misiunea oficială de a restaura ordinea constituţională. Neprăgătiţi şi fără să se aştepte la o rezistenţă semnificativă, forţele ruseşti au suferit pierderi umilitoare după ce au intrat în Groznîi, unde armata cecenă şi voluntarii fortificaseră oraşul în aşteptarea invaziei. Trupele ruseşti nu au reuşit punerea sub control a oraşului până la sfârşitul anului, reuşind acest lucru doar în februarie 1995, după lupte grele şi cu pierderi mari. După câteva luni, cei mai mulţi luptători ceceni au fost respinşi şi alungaţi în munţi. Ca răspuns, luptătorii ceceni au lansat o serie de atacuri teroriste pe pământ rusesc. Cel mai ucigător dintre aceste atacuri, condus de comandantul militar şi mai apoi de prim-ministrul cecen Şamil Basaev, a fost Criza ostaticilor de la spitalul din Budionnovsk din iunie 1995. Unitatea militară condusă de Şamil Basaev a preluat controlul, pentru mai multe zile, asupra spitalului şi a celor 1.600 de oameni aflaţi în el la acea oră. În timpul luptelor, 129 de oameni au fost ucişi şi 415 răniţi. Deşi nu a reuşit să obţină ce a dorit, anume încetarea războiului din Cecenia, Basaev şi oamenii lui au reuşit să se retragă înapoi în bazele lor sub acoperirea ostaticilor. Basaev a fost propulsat peste noapte de media rusească în rolul celui mai faimos erou naţional cecen. Încercând să rivalizeze cu Basaev şi cu "succesul" lui, ginerele lui Dudaev, Salman Raduev, a condus un raid similar împotriva spitalului din Kizlar în ianuarie 1996. 76 de ostatici şi miliţieni şi cei mai mulţi dintre cei 300 de luptători ai lui Raduev au murit în acea criză a ostaticilor.
Guvernul rus, temându-se de prezentările negative din presa rusă şi dorind o încheiere rapidă a luptelor, a oprit înaintarea trupelor ruseşti şi a început o lungă serie de tratative sterile cu separatiştii. Cea mai mare parte a trupelor ruseşti a fost retrasă, un contingent de numai 3.000 de militari rămânând să ţină sub control oraşul Groznîi. Eroarea de apreciere a planificatorilor ruşi a ieşit imediat la iveală, militarii rămaşi în capitală devenind ţinte ale atacurilor mici dar neîncetate de gherilă, în ciuda numeroaselor acorduri de încetarea focului semnate în timpul negocierilor. În timpul unei întreruperi în procesul de negociere, Dudaev a fost ucis într-un atac aerian. Serviciile de contraspionaj ruseşti au fost prinse pe picior greşit în august 1996, când mii de rebeli ceceni conduşi de Şamil Basaev, organizaţi în miliţii populare, au atacat oraşul Groznîi, găsindu-i total nepregăţiţi pe soldaţii guvernamentali. Având 3.000 de oameni asediaţi în Groznîi, fără să aibă timp la dispoziţie pentru a-i salva, Elţîn a fost forţat să negocieze în condiţiile impuse de ceceni. În mod oficial, primul război cecen s-a încheiat prin semnarea acordurilor de la Hasaviurt din 31 august 1996. Acordurile stabileau că statutul naţional al Ceceniei urma să fie decis până la sfârşitul anului 2001, dar acordau Republicii Icikeria independenţa de-facto până în acel moment. Totuşi, ostilităţile nu au încetat odată cu aceste acorduri. Un comandant cecen şi-a asumat responsabilitatea pentru explozia unui autobuz în Moscova, la câteva luni după semnarea tratatelor, iar la frontiera dintre Cecenia şi Stavropol Krai s-au semnalat lupte neîntrerupte între miliţieni şi grăniceri pe de-o parte şi gherilele cecene. Se apreciază că între 80.000 şi 100.000 de ruşi şi ceceni au murit în urma acestui război. Conform statisticilor oficiale, majoritatea victimelor au fost civil etnici ruşi.[4].
[modifică] Al doilea război cecen
Articol principal: Al doilea război cecen
În ciuda acordurilor de pace, activităţile militare au continuat.
Incursiunea forţelor cecene în Daghestan a dus la plasarea trupelor ruseşti de-a lungul frontierei republicii. În septembrie 1999, aruncarea în aer a unor locuinţe ruseşti a determinat în final armata rusescă să reintre în Cecenia. Bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova şi Volgodonsk în Rusia de sud. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriştii ceceni, dar nu a reuşit să aducă nici o dovadă serioasă care să probeze afirmaţiile făcute. S-a pretins în anumite medii că mai degrabă agenţi ai FSB-ului, nu teroriştii ceceni, ar fi în spatele acestor atacuri. Până la urmă, invazia din Daghestan, combinate cu şocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acţiune rusească.
În prezent, separatiştii luptă în continuare pentru independenţa Ceceniei şi au pus la cale mai multe atacuri teroriste chiar în Rusia, făcându-l pe Vladimir Putin să asocieze, după atacurile de la 11 septembrie 2001, conflictul cecen cu războiul împotriva terorismului.[5] [6]. Aceste atacuri au luat forma unor atacuri sinucigaşe, atacuri asupra staţiilor de metrou sau luarea de ostatici. Cele mai cunoscute au fost luarea de ostatici de la teatru din 23 octombrie 2003 şi luarea de ostatici de la şcoala din Beslan. După un deceniu de război, Cecenia este în cea mai mare parte sub controlul guvernului central din Moscova şi a forţelor sale militare. Pe 13 octombrie 2005, clădiri din oraşul Nalcik, considerate ca aparţinând forţelor de securitate ruseşti, au fost atacate de un grup mare de bărbaţi înarmaţi. Atacatorii au fost bănuiţi ca fiind separatişti din Cecenia învecinată.
Luptele dintre ruşi şi ceceni au continuat, deşi mai mult sub forma atacurilor teroriste, rezistenţa separatiştilor în Republica Cecenia fiind aproape desfiinţată. Aproximativ 100.000 de ceceni şi ruşi au fost ucişi în Cecenia ca urmare a celui de-al doilea război cecen. Ruşii şi trupele cecene pro-ruse au fost acuzate de încălcarea drepturilor omului de către organizaţia americană Human Rights Watch dar şi de grupul rusesc Memorial. Încercările de a forma un guvern pro-rus nu au fost un succes, aşa cum demonstrează asasinarea lui Ahmad Kadîrov din mai 2004.
Grupurile separatiste cecene au devenit din ce în ce mai radicalizate şi fragmentate, Şamil Basaev şi sprijinitorii lui adoptând o poziţie islamist-fundamentalistă cerând ajutorul organizaţiilor arabe islamiste precum Al-Qaeda. O poziţie diferită a avut Aslan Mashadov, lider cecen ucis de ruşi în martie 2005, care a căutat o soluţie negociată a conflictului..
