Heydar Aliyev
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Heydar Aliyev (în azeră Heydər Əliyev, în rusă Гейдар Алиев) - liderul național al poporului azer, al treilea președintele al Republicii Azerbaidjan (1993-2003).
Cuprins |
[modifică] Perioadă sovietică
Heydar Aliyev s-a născut la 10 mai 1923, în oraşul Nahcivan al Republicii Azerbaidjan, într-o familie de muncitori. Heydar Aliyev a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Baku. În 1941-1944 el a ocupat un post oficial în Republică Autonomă Nahcivan. Din 1944, Heydar Aliyev a lucrat în Comitetul Securităţii de Stat (KGB), iar în 1967-1969 a fost preşedintele acestuia. El a fost primul azer care a ocupat această poziţie înaltă şi a devenit general în interiorul sistemului KGB. În iulie 1969, Heydar Aliyev a fost ales prim-secretar al Comitetului Central al P.C. Azerbaidjană şi conducător al republicii. El a ocupat această poziţie până în decembrie 1982, când a fost promovat în postul de adjunct al prim-ministrului fostei Uniunii Sovietice şi a lucrat în această poziţie până în octombrie 1987. În acelaşi timp, el a fost şi membru al Biroului Politic al Comitetului Central al P.C. al U.R.S.S. Ca rezultat al unor neînţelegeri, în 1987, Heydar Aliyev şi-a înaintat demisia şi a părăsit Biroului Politic, precum şi Consiliul de Miniştri al U.R.S.S.
[modifică] Perioadă Nahcivan
În 1990, după agresiunea împotriva poporului azer şi invazia trupelor sovietice la noapte de 19-20 ianuarie 1990 (Ianuarie negru), el a luat atitudine faţă de această acţiune şi a cerut pedepsirea celor responsabili. În ianuarie 1990, imediat după tragedie, Ayaz Mutallibov, preşedintele Consiliului de Miniştri, a devenit primul secretar al P.C. din Azerbaidjan. Iar Heydar Aliyev, rivalul lui politic, s-a întors la Baku, la 20 iulie, iar peste două zile a plecat în Republica Autonomă Nahcivan, locul său natal, unde a fost ales preşedintele Sovietului Suprem local (1991-1993). În 1990, Heydar Aliyev a fost ales deputat al Republicii Azerbaidjan. În 1992, a fondat Partidul Noul Azerbaidjan (YAP), cu care a câştigat alegerile. În timpul organizării următoarelor alegeri prezidenţiale, la data de 7 iunie 1992 o figură puternică politică - Heydar Aliyev, şeful conducerii Republicii Autonome Nahcivan, a rămas în afara procesului, datorită limitei de vârstă adăugată în Constituţie (punctul 121/2) de A. Mutallibov, numai pentru a preveni o eventuală participare viitoare a acestuia la campaniile de scrutin.
[modifică] Revenirea
La 4 iunie 1993, forțele militare în fruntea cu colonelul Surat Huseynov s-au răsculat impotrivă guvernului central. Înţelegând primejdia înlăturării puterii naţionale de forţele pro-ruse, mai precis revenirea lui A.Mutallibov, speriat de lovitură, preşedintele A.Elcibey l-a invitat pe Heydar Aliyev, rivalul său politic, liderul Republicii Autonome Nahcivan, la Baku, pentru a fi mediator în negocierile cu rebelii (9 iunie). Însă acest fapt nu l-a oprit pe colonelul rebel, care se apropia de capitală. Preşedintele i-a oferit liderului republicii autonome, care conform Constituţiei era şi vice-preşedintele parlamentului, postul primului ministru. Dar acesta a propus formarea unui Consiliulu de Stat pe care să-l conducă. În condiţiile acestea, preşedintele parlamentului, primul ministru, miniştrii de securitate naţională, de interne şi de apărare şi-au dat demisia. La 11 iunie preşedintele a declarat amnistierea celor care au participat la rebeliune. În aceeaşi zi, H.Aliyev s-a întâlnit cu ambasadorii american şi francez, iar la 12 iunie a avut consultări cu liderul opoziţiei Etibar Mammadov, preşedintele AMIP-ului.
[modifică] Pericoul războiului civil
După o serie de negocieri dificile ce au avut loc la Ganca (13 iunie), H.Aliyev a reuşit să obţină un rezultat şi să ajungă la compromis. La 15 iunie, H.Aliyev a fost ales preşedintele parlamentului ţării, iar două zile mai târziu, după ce A.Elcibey a părăsit capitala neanunţat şi într-un mod neclar, îndreptându-se spre satul său natal din Nahcivan, a devenit practic liderul Azerbaidjanului. Înaintea plecării, preşedintele l-a numit pe Rovşan Djavadov, adjunctul ministrului de interne şi pe Namiq Abbasov, ministrul de securitate naţională. La 21 iunie parlamentul azer a primit o declaraţie, în care preşedintele era invitat înapoi pentru execuţia funcţiilor sale. După o serie de manifestări pro-prezidenţiale organizate la Baku, în parlament a fost citit decretul lui A.Elcibey, despre predarea majorităţii prerogativelor sale lui H.Aliyev. Însă, la iniţiativa opoziţiei, parlamentul a decis predarea tuturor prerogativelor preşedintelui. Dar la 25 iunie A.Elcibey a declarat că încă se consideră preşedintele legal al ţării şi a chemat „organizaţiile democratice din republică să lupte împotrivă hotărârii neconstituţionale a Adunării Naţionale”. După contactele de la 27-29 iunie 1993, mediatorul din Nahcivan a reuşit să-l neutralizeze pe S. Hüseynov, numindu-l prim-ministru al ţării, care, între timp şi-a dat seama că a devenit marioneta acestuia. Primul ministru nu avea prerogative însemnate, Azerbaidjanul fiind republică prezidenţială. Din această cauză, sub protecţia indirectă a lui S.Huseynov, la 7 august, în sudul Azerbaidjanului s-a proclamat „Republica Talış-Mugan” de către comandantul batalionului Lankaran, filo-rusul Alikram Humbatov. Se urmărea ca, prin destabilizarea situaţiei politice, să se creeze posibilitatea revenirii lui A.Mutallibov. Acesta a solicitat adunarea sesiunii Sovietului Suprem, cu majoritate comunistă. Dar protestele populaţiei locale din 21-23 august au determinat suspendarea “guvernului” separatist şi refugierea lui A.Humbatov. După evitarea pericolului şi arestarea lui Ə. Hümbətov, H.Aliyev a început procesul de centralizare a statului. La referendumul organizat la 29 august 1993, 97.5 % din participanţi au votat pentru suspendarea preşedinţiei lui A.Elcibey şi astfel, la 3 octombrie, H.Aliyev a fost ales al treilea preşedintele al Azerbaidjanului din ultimii trei ani.
[modifică] Oprirea catastrofei militare
Lipsa armatei regulate, lupta politică, politizarea forţelor militare au creat un teren favorabil pentru expansiunea armeană. Beneficiind de pe urma crizei şi a dislocării unităţilor militare de pe front în capitală, armata Armeniei a lansat un nou atac în iunie 1993, asupra raionului Agdam. După o luptă de 43 de zile, la 23 iulie oraşul Agdam a fost cedat, 160 000 de locuitori ai raionului devenind refugiaţi. Pentru Azerbaidjan aceasta a fost doar primă verigă din lanţului de catastrofe ce au urmat în anul 1993. Urmare a provocărilor din partea persoanelor cu influenţă pătrunse în sistemul apărării naţionale, dovedite mai târziu marionete ale Rusiei, armata Armeniei, , a ocupat la 25 august raioanele Djabrayil (57 100 persoane) şi Fuzuli (152 800 persoane), iar la 31 august raionul Qubadlı (31 700 persoane), acesta din urmă rămânând practic fără apărători, necesari la Baku pentru a proteja guvernul. Rezistenţa se baza doar pe forţele voluntare locale. În urma cuceririlor armene au fost deportate a încă 300 000 de persoane din raioanele ocupate, iar legătura directă cu lumea exterioară a raionului Zanghilan, aflat sub blocadă, a fost suspendată. După 57 de zile de rezistenţă a căzut şi Zanghilan şi numai evacuarea populaţiei de 35 000 persoane, peste fluviul Araks, pe teritoriul Iranului vecin şi mai târziu al Azerbaidjanului, a dus la evitarea unui măcel previzibil. Aşadar, până la sfârşitul anului 1993, aproximativ 20 % din teritoriului Republicii Azerbaidjan a trecut sub controlul formaţiunilor militare armene, rezultând moartea a 20 000 şi rănirea a 100 000 de cetăţeni ai ţării.
[modifică] Contratacul
Aflându-se în pragul unei crize politice şi economice, confruntându-se cu probleme de separatism şi cu agresiuni din partea statului vecin, ţara părea în pragul colapsului. În primul rând, Azerbaidjanul avea nevoie de suflare pe front. După ocuparea zonei muntoase din lanţul Caucazul Mic, armata Armeniei coborâse deja la podişul Kuro-Araks, care avea legătură cu oraşul Baku. Având în vedere această situaţie extrem de periculoasă, noul conducător al ţării, H.Aliyev, a declarat, la 23 iunie 1993, suspendarea provizorie a activităţii companiilor occidentale în Azerbaidjan165 şi a asigurat aderarea Azerbaidjanului la C.S.I. (24 septembrie 1993), astfel neutralizând într-o măsură Rusia, aliata principală şi sursa de furnizare a Armeniei, deranjată de politica pro-occidentală a guvernului lui A.Elcibey. La 2 noiembrie, preşedintele H.Aliyev s-a adresat în direct poporului azer prin televiziunea şi radioul naţional şi l-a chemat ca, “unindu-se în numele apărării şi libertăţii ţării, să lupte cu duşmanul”. Ca urmare a acestui fapt, în noiembrie-decembrie 1993 au fost organizate 40 de batalioane noi, compuse din 16 700 soldaţi şi s-au suspendat trupele voluntare aflate sub influenţa diferitelor forţe politice din ţară. Atacul armean declanşat în mijlocul lui noiembrie a fost oprit la intrarea în oraşului Beylaqan,iar în decembrie, soldaţii azeri au lansat un contra-atac, reuşind să înainteze 30 km. Până la 5 ianuarie 1994, în urma unor operaţiuni militare conduse cu exemple de eroism, armata azeră a eliberat 75 % din teritoriul raionului Fuzuli, inclusiv Horadiz, centru local cu importanţa strategică, iar mai târziu o parte din raioanele Djabrayil şi Kalbadjar, provocând în rândurile duşmanului o pierdere de 4 000 de ofiţeri şi soldaţi, 15 unităţi de artilerie şi 50 de tehnică blindată. Dar, urmare a actelor de trădare din rândul ofiţerilor superiori, poziţiile eliberate în raionul Kalbadjar au fost predate după o anumită perioadă.
[modifică] Stabilizare
În aprilie 1994, Rusia a înaintat Azerbaidjanului un tratat de pace umilitor, care asigura Moscovei concesii politico-economice colosale şi pătrunderea armatei ruse în zona de conflict. Pentru a obliga Azerbaidjanul, la 10 aprilie, Armenia a declanşat un atac masiv pe toate fronturile. Cu toate că a suferit anumite eşecuri la Agdam şi la Agdara (Mardakert), armata azeră a reuşit să oprească atacul sus-numit. La 4 mai 1994 Baku s-a alăturat la programul „Parteneriat pentru pace” al NATO. Această situaţie a obligat Moscova să cedeze şi, la 8 mai 1994, prin intermediul acestuia, la Bişkek a fost semnat un acord privind încetarea focului la frontul armeano-azer, care continună şi astăzi. Stabilizarea situaţiei de pe front a dat conducerii statului posibilitatea de a se ocupa de problemele interne şi externe. Au fost eliminate elementele separatiste şi anarhiste, trupele criminale şi paramilitare. Cele mai mari grupări militare se supuneau primului ministru S.Huseynov şi adjunctului ministrului de interne, R.Djavadov. Spre sfârşitul anului 1994, Azerbaidjanul a reluat cursa politică externă independentă faţă de Rusia şi a început să-şi dezvolte relaţiile cu statele din Europa şi Statele Unite. Un exemplu clar al acestei politicii a fost finalizarea negocierilor cu, companiile petroliere din Occident, întrerupte de lovitura de stat din 4 iunie 1993, şi semnarea, în septembrie 1994, a unui contract de petrol privind prelucrarea zăcămintelor „Azeri”, „Ciraq” şi „Gunaşli” din sectorul azer al Mării Caspice şi, pentru prima oară în istorie, regiunea caucaziană şi central-asiatică a ieşit de sub monopolul rusesc.
Între anii 1993-2003, el a fost preşedintele Republicii Azerbaidjan.
|
|||||
