Feminitate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Introducere[modificare | modificare sursă]

Feminitatea este un set de atribute, comportamente și roluri în general, asociate cu fele și femeile. Deși este un construct social, feminitatea este alcătuită atât atât din factori sociali, cât și din factori creați biologic. Dacă femeiescul (engl. “femaleness”) își are rădăcinile în biologie (“anatomia ca destin” în viziunea lui Sigmund Freud), feminitatea (engl. “feminity”) își are sorgintea în structurile sociale (cf. celebrul manifest feminist lansat Simone de de Beauvoir în 1949- “Le deuxième sexe”: “nu te naști femeie, ci devii”)

Feminitatea (“das ewig weibliche”, “the feminine mystique”) este de fapt un set de reguli ce guvernează comportamentul și înfățișarea femeilor, reguli ce subsumează existența feminină eticii grijii (cf. Carol Gilligan), sacrificiului de sine pentru realizarea celuilalt (soț, copii) și conformării la un model masculin de atractivitate sexuală.

Concepția comună privind psihosociologia genului este bazată pe asumpția existenței unor diferențe fundamentale de opinii, abilități, caracter, aspect fizic, etc. Mai mult, se consideră că doar un set de trăsături caracterizează bărbații în general și deci definesc masculinitatea și doar un set de mărci definește femeile și feminitatea. “Acest model unitar al caracterului sexual este o componentă familiară a ideologiei sexuale” (R.W.Connell, 1987: 167).

Cercetări ale anilor ‘70 nu au găsit diferențe sistematice privind sociabilitatea, stima de sine, motivarea, stilul cognitiv, etc. legate de diferența sexuală. Mai mult, caracteristica de a fi stângaci sau ambidextru este un predictor mai bun decât sexul pentru abilitățile cognitive. În ciuda rezultatelor cercetărilor, percepțiile privind rolurile sexuale și de gen sunt departe de a se fi schimbat radical. Procesul prin care se construiește identitatea feminină este mai puțin determinat de factorii biologici inerenți decât de norme externe și relații de putere ce promovează și sprijină “dominația masculină” (Pierre Bourdieu, 1998).

  • În “Istoria sexualității” (1976-1984), Michel Foucault susține ideea conform căreia comportamentul sexual este departe de a fi înnăscut, dimpotrivă el este guvernat de un complex sistem ideologic, iar identitatea de gen este formulată prin operații discursive, în primul rând opozițiile bărbat/femeie sau raționalitate/isterie.

Cercetătoarele feministe franceze (Julia Kristeva, Hélène Cixous) vor defini o scriitură feminină (“écriture féminine”) sau o rostire feminină (“parler femme”) la intersecția poeziei, magiei, foliei, altfel spus, în afara logocentrismului masculin dominant. De altminteri, orice mecanism discursiv al periferiei (etnice, de clasă, etc.) ar putea fi considerat feminin dacă prin feminin se înțelege vocea periferiei (din afara structurilor dominante ale semnificației).

  • Dale Spender invită femeile să respingă acest limbaj masculin- “man-made language” prin promovarea autenticității experienței în autobiografii, gen narativ puternic personalizat, susceptibil să prezinte trăiri ale femeilor ce ar rămâne altfel nereprezentate în societatea sexistă.
  • În concepția Juliei Kristeva, identitatea feminină este semiotică, modelată de legătura mama/copil (ritmuri materne, erotism al corpurilor în prezență), în vreme ce identitatea masculină este simbolică (legea sau ordinea tatălui este ordinea limbajului și a semnificațiilor dominante). Ordinea simbolică reprimă impulsurile semiotice care reapar doar în glume, jocuri verbale sau sub versiunea carnavalescului.
  • Simone de Beauvoir a făcut un pas semnificativ înainte prin evidențierea unei largi palete a feminității (lesbiana, femeia independentă, prostituata, femeia căsătorită), diferențiere bazată pe situația socială și statutul ontologic al femeilor și bărbaților.

Ceea ce unifică feminitățile unui anumit mediu social este dublul context al construcției: pe de-o parte relația cu experiența corpului femeiesc și pe de altă parte cu definițiile sociale ale locului femeii (“Fii frumoasă și taci”, “Keep women at their place”) și opozițiile culturale între masculinitate și feminitate.

“Feminitatea și masculinitatea nu sunt esențe, ci moduri de a trăi anumite relații. De aici rezultă că tipologiile statice ale caracterelor sexuale trebuie să fie înlocuite de istorii, analize de producere simultană a unor seturi de forme psihologice. “(R.W.Connell, 1987: 179). Connell definește masculinitatea și feminitatea prin raportare la teoria hegemoniei, formulată de Gramsci ca ascendență socială care subîntinde și viața privată și procesele culturale. Această ascendență nu înseamnă în primul rând amenințarea cu forța (deși nu o exclude), ci este reprezentată de doctrine și practici, conținutul mediatic, structura veniturilor, politicile sociale, designul locuinței, etc.

Perspective feministe[modificare | modificare sursă]

În această perspectivă, ordinea socială patriarhală se caracterizează printr-o masculinitate hegemonică ce subordonează alte tipuri de masculinitate, precum și ansamblul femeilor. Totuși, idealul cultural de masculinitate hegemonică diferă fundamental de personalitățile reale, modelele de masculinitate fiind adesea figuri fantasmatice, constructe ficționale (John Wayne, Sylvester Stallone, Arnold Schwartzeneger). Ceea ce acest ideal cultural implică este de fapt menținerea practicilor care instituționalizează dominația bărbaților asupra femeilor.

Feminitatea “tradițională” se construiește în jurul polului supunere, pasivitate, receptivitate sexuală în cazul femeilor tinere și atitudine protectoare la femeile mature. În schimb, feminitatea non tradițională se construiește ca autonomie și rezistență la cultura dominantă, rezistență marginalizată însă de invizibilizarea femeii în istorie, politică, mass media. “Ceea ce este ascuns (din istorie) este experiența femeilor celibatare, lesbiene, sindicaliste, prostituate, nebune, rebele, masculine, muncitoare manuale, soții de o anumită vârstă, vrăjitoare. Si ceea ce o politică sexuală radicală implică într-una din dimensiunile sale este tocmai reasertarea și recuperarea formelor marginalizate de feminitate reprezentate de aceste grupuri” (R.W.Connell, 1987: 188). Actorii sociali activi în construirea ideologiei sexuale (preoți, jurnaliști, publicitari, politicieni, creatori de modă, actori și actrițe) reglementează în diverse moduri relațiile de gen. Teologia justifică puterea patriarhală prin sacralizarea maternității și diabolizarea contracepției. Preoții ca și psihoterapeuții gestionează conflictele domestice prin confesiune și interpretarea experiențelor de familie.Actorii construiesc și ei fantasme de gen (Raquel Welch, Marilyn Monroe, Sharon Stone, Madonna), iar scriitorii și cercetătorii furnizează formulări generalizatoare care contribuie la conștientizarea unor chestiuni intuite, nu și afirmate (“Nu te naști femeie, ci devii; “Soția este vicepreședintele executiv al instituției căsătoriei” etc.).

În idealul tourrainian al “recompunerii” lumii, adică al distrugerii modelului european care opune raționalul non raționalului, asistăm la apropierea categoriilor mult timp separate; iar categoriile dominate sunt mai apte să ofere această recompunere și să gândească totalitatea.” Auzim mult mai des femeile spunând “Vreau să am o viață profesională, intelectuală reușită, dar și o viață afectivă, familială” . Bărbații se simt obligați să comande sau să fie comandați, se simt închiși în universul profesional și raționalitatea instrumentală. Astăzi femeile știu mai bine să concilieze universul afectiv și universul cognitiv și sunt mai sensibile la metisaj și cosmopolitism” (A. Touraine, 2000: 255).

Note[modificare | modificare sursă]

  • Beauvoir, Simone de, 1949 Le deuxième sexe, Paris, Gallimard (trad. rom Al doilea sex, 1998, Univers)
  • Bourdieu, Pierre, 1998, La domination masculine, Paris: Seuil, Coll. Liber.
  • Connell, R.W., 1987, Gender & Power, London: Polity Press.
  • Foucault, Michel, 1995, Istoria sexualității, Timișoara: Editura de Vest.
  • Touraine, Alain & Khosrokhavar, Farhad, 2000, La recherche de soi. Dialogue sur le sujet, Paris: Fayard.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Simone de Beauvoir

Legături externe[modificare | modificare sursă]