Cunoaștere

Cunoașterea este unul din procesele definitorii, fundamentale ale spiritului uman. Poate fi considerat procesul prim prin care constienta de realitate si de sine apare in subiect raportandu-l la sine si la lumea sa. Esența cunoasterii constă în reproducerea în interiorul subiectivitații a unei alte subiectivitati, prin constientizare de sine si cuplarea subiectivitatii constientizate cu o realitate in care poate actiona, experimenta, evalua si conclude asupra consecintelor.

Conceptul cunoaștere poate avea multe înțelesuri. Putem caracteriza drept cunoaștere starea procesantă a unui sistem informațional cuplat cu un ambient realitate, care iși poate construi reprezentări modale si strategii predictive asupra dinamicii ambientului și poate dezvolta acțiuni transformante, utilizante si evaluante în ambientul modelat.

În această perspectivă interactivă, cunoașterea poate fi o relație perceptuală, gestuală, lingvistică sau mixtă a sistemului cu realitatea.

Realitatea poate fi definita ca spațiu obiectual-interactiv, caracterizat prin alcătuire, corelare cauzala, proprietate si eveniment.

Alcătuirea definește mulțimea componentelor cu frontiera stabilă, evenimentul include mișcări și conexiuni între mișcări ale frontierelor -forme, cauzalitatea definește criteriile de invarianță structurală și interactivă fundamentală din care rezultă toate formele și evenimentele, proprietatea individualizeaza modal, structural sau comportamental, componetele realitatii.

Cunoașterea vizează identificarea, descrierea și controlul formei, proprietatii șau evenimentului prin separarea si ințelegerea conceptual operanta a cauzalității, a criteriilor care permit aparitia si desfasurarea diferitelor obiecte, proprietăți, actiuni și condiționări configurante in realitate.

Cunoașterea de tip uman presupune intenționalitate, rationalitate si evaluare.

-Intentionalitatea defineste predeterminarea actiunii in real prin constructia unui model de actiune in mintea subiectului,

-Rationalitatea defineste cautarea, identificarea, explicitarea cauzala si utilizarea tuturor formelor, proprietatilor si relatiilor intre proprietati, care permit subiectului sa realizeze o anume transformare de stare in realitate, sau sa explice cauzal o anume stare observata ori construita experimental.

-Valorizarea este consecinta evaluarii utilitatii rezultatelor dobandite printr-o anume cunoastere, printr-o actiune configuranta sau explicanta cauzal de modalitate.

Functia cognitiva implica constienta subiectului, implica capacitatea acestuia de a modela realitatea in mintea sa, de a se modela pe sine ca agent purtator de constienta si creator de cunoastere, dar si de a se separa de modelele de sine si de realitate, tratandu-se pe sine ca sursa a modelarii si constientizarii modelarii realitatii.

Conștiența sumar caracterizată este proprietatea sistemului de a se identifica, diferenția structural și dinamic, poziționa si orienta intențional operant, în diferite cuplaje cu sine și prin sine cu mulțimea starilor ambientului.

Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-un spatiu natural amenajat, spatiul real-societal, alcătuit din parti prelucrate ale realitatii, indivizi cunoscatori si multimea efectelor actiunilor cognitive. Membrii societatii iși descriu si comunica intre ei, atât propriile individualizări, performanțe și opțiuni cognitive cât și pe ale semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii cu toate consecințele cunoscute.

Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale si experientiale utilizate pentru dobândirea și folosirera ei.

Convențional putem separa cunoaștere concretă și abstractă. Cunoasterea concreta poate fi practica sau intuitiva. Cunoasterea abstracta este actiune corelanta intre serii de familii de forme sau familii de proprietati, care conduc la o anume stare sau o dependenta precisa intre o serie de stari.

Cunoasterea abstracta caracterizanta de obiect si proces fenomenal sau social își defineste componentele obiect, relatie si proprietate, precum si procedurile specifice de manipulare distincta a obiectelor, regulile de conectare intre actiunile operante și traseul conexiunilor argumentante care indica posibilitatea realizarii sau negarea posibilitatii realizarii unei anume configuratii intr-un spatiu obiectual determinat.

Cunoasterea practica vizeaza realizarea directa a unei forme sau multimi de forme conectate functional, acesta este cazul proiectarii si realizarii de obiecte, functii si utilitati prin unelte materiale. Cunoasterea formala utilizeaza operatori si interpretari cantitative, matematice, si este folosita pentru a modela precis, predictiv, utilizand functii matematice, un segment de fenomenalitate, un aspect metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii si dimensiona dinamic o actiune sociala, o institutie, o anume agregat unealta, cu o structura si utilitate specifica.

Putem deasemeni discrimina cunoasterea culturala, care opereaza cu variabile ambigue precum valori, atitudini, legaturi sufletesti, emotii, contacte, cooperari si conflicte umane. In cultura identificam o cunoastere concreta, definibila, asamblabila si comunicabila gestual si lingvistic, precum acea cunoastere 'abstracta' care construieste principii si metode de creatie muzicala, picturala, regizorala sau literara, sau principii estetizante.

Fiecare domeniu al cunoasterii are obiecte proprii, reguli generative proprii si strategii evaluante si utilizante proprii, unele accesibile majoritatii altele extrem de tehnice formal, sau subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu.

Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat in constructia modelelor teoretice actuale ale fizicii este atat de compex logic demonstrant si interpretant, incat nu foarte multi oamenii il pot invata, intelege corect si aplica creativ la nivel superior.

Deasemeni pentru a realiza o pictura, compozitie muzicala, opera literara, sau regizorala, este nevoie de mult talent, multa experienta si o profunda competenta creativa si critic evaluanta, compact definita ca 'inventivitate artistica'.

Dar si pentru a prelua cat mai mult din ingeniozitatea unei creatii si transpune in trairi personale emotive si conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o calitate subtila anume 'bun gust autentic'.

Poate cel mai dotat cu potential critic superior este omul de stiinta constructor de teorii fenomenale, sau artistul, cretorul de opera de arta, indiferent din ce domeniu, pentruca fara un spontan, profund si atent simt critic-estetic, nu se poate realiza o opera de mare calitate, opera pretuita de numeroase generatii timp de decenii, secole sau milenii, opera fundamentala care formeaza personalitatea umana, ii daruie valori, imbolduri creative si criterii estetizante.