Contele de Monte-Cristo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Acest articol este scris parţial sau în întregime fără diacritice. Puteţi da chiar dumneavoastră o mână de ajutor.

Contele de Monte-Cristo este romanul binecunoscutului scriitor francez Alexandre Dumas. Romanul povesteşte despre viaţa lui Édmond Dantes care a fost închis fiind considerat informator al "Cotropitorului" (Napoleon Bonaparte). Este arestat de către autorităţi chiar în ziua logodnei sale cu Mércedes şi dus la închisoarea din satul său urmând ca apoi să fie judecat de către procurorul de Villfort.

[modifică] Personajele

Edmond Dantès şi pseudonimele sale

• Edmond Dantès (n. 1796) — Dantès este iniţial un marinar tânăr, apreciat şi fără experienţă, dar nu şi în profesia lui, unde dă dovada de sârguinţa şi pricepere. Iniţial soarta îi surâde, are o logodnică, pe frumoasa Mercédès şi o promovare ca viitor căpitan de vas. După transformarea în Contele de Monte-Cristo, numele lui iniţial este dezvăluit doar după fiecare răzbunare. Deseori îşi duce duşmanii în disperare.

• Numărul 34 — Timpuriu în timpul cât Edmond Dantès stă în puşcărie, guvernatorul temniţei Château d'If este înlocuit. Noul guvernator nu învaţă numele puşcăriaşilor, ci li se adresează după numărul celulei, aşadar Edmond Dantès este numit numărul 34 cât timp este întemniţat.

• Contele de Monte-Cristo — Contele de Monte-Cristo este persoana pe care Edmond şi-o asumă când evadează şi în timp ce îşi duce răzbunarea la final.

• Lord Wilmore — un alt nume fals al lui Edmond
• Sinbad Marinarul — Un pseudonim al lui Edmond Dantès
• Abatelele Busoni — Un nume fals pe care și-l atribuie Edmond Dantès

Villefort, deşi ştia că este nevinovat, îl închide între zidurile Castelului If, pentru a-şi salva astfel tatăl. Edmond rămâne închis în această fortăreaţă timp de 14 ani. În această perioadă el cunoaşte un abate în vârstă pe nume Faria. Deşi toata lumea îl credea nebun, cei doi au devenit foarte buni prieteni. Faria l-a învăţat pe Edmond tot ce ştia, astfel că în timpul petrecut în închisoare tânărul a dobândit cunoştinţe de chimie, matematică, istorie şi a învăţat multe limbi străine. Înainte să moară, abatele i-a mărturisit lui Edmond că are o comoară ascunsă pe o insulă numită Monte Cristo şi că, dacă va reuşi vreodată să evadeze, aceasta îi aparţine. După multe încercări şi momente de disperare, Edmond reuşeşte să fugă din acea cetate a morţii cu ajutorul abatelui, care, chiar şi după moarte i-a îndrumat paşii. Odată salvat, Edmond se îndreaptă spre insula Monte Cristo de care îi vorbise Faria şi găseşte acolo o comoară uriaşă, cum nici nu visase vreodată. Având în faţa sa acea enormă avere, îşi pune la cale planul de răzbunare împotriva duşmanilor săi, cei care l-au trădat. Ajuns înapoi în Marsilia, află că tatăl său este mort şi că logodnica sa Mercédès s-a căsătorit cu Fernand, rivalul său, şi că au plecat în Franţa. Hotărât să-şi ducă la bun sfârşit răzbunarea, care l-a ţinut în viaţă atâta timp, decide să plece în Franţa să-şi zdrobească unul câte unul duşmanii: Fernand şi Danglars, din cauza cărora a fost închis şi procurorul regelui, Villefort, care l-a ţinut prizonier timp de 14 ani în castelul If, deşi ştia că este nevinovat, toţi trei făcând acum parte din elita societăţii franceze. Contele de Monte Cristo, după cum se autointitulase, urma aşadar să se confrunte cu nişte oameni foarte bogaţi si influenţi. Dar, datorită curajului, inteligenţei şi nu în ultimul rând averii sale, Monte Cristo a reuşit să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea, nimicindu-i pe toţi cei care au stat în calea fericirii sale. Fernand Mondego, acum conte de Morcerf, a avut o soartă tragică, fiind nevoit să se sinucidă, din cauza ruşinii care îi învăluise familia. Pe vremea când era soldat în Turcia, şi-a trădat şi ucis stăpânul, paşa Ali-Tebelen, căruia i-a vândut soţia şi fiica unor cumpărători de sclavi. Monte Cristo, cunoscând această poveste, a răscumpărat-o pe Haydée, fiica paşei, şi a ajutat la dezvăluirea acestor fapte care au dus la destrămarea familiei şi moartea contelui de Morcerf. Danglars, ajuns baron, a avut o soartă mai puţin tragică, dar la fel de binemeritată. Din cauza unor afaceri riscante la Bursă, a pierdut toată averea, rămânând pe drumuri, fără bani şi fără familie. Fiica sa, Eugenie, a fugit cu profesoara sa de pian în Belgia, unde ar fi putut să-şi construiască acea carieră la care visase, scăpând astfel de o căsătorie nedorită. Soţia, doamna baroană Danglars, părăsită de soţ din pricina firii sale cheltuitoare şi a relaţiei extra-conjugale cu un prieten de familie, a rămas doar cu o mică avere agonisită pe timpul căsătoriei. Procurorul regelui, Villefort, a avut cel mai trist sfârşit dintre toţi. Cea de-a doua soţie a sa, cu care a avut un băiat, Edouard, din pricina lăcomiei şi nemărginitei dragoste de mamă, i-a otrăvit, sau a încercat să-i otrăvească pe cei care i-ar fi putut lua moştenirea fiului său: socrii soţului său, părinţii primei sale soţii şi bunicii lui Valentine (fiica), bătrânul Noirtier, tatăl lui Villefort şi chiar fiica acestuia, Valentine au fost victimele sale. Aceasta din urmă însă, salvată de Monte Cristo, a plecat departe împreună cu bunicul său si cu bărbatul pe care îl iubea, Maximilien Morrel. Villefort, aflând că soţia sa era în spatele acestor crime cumplite, i-a cerut să se sinucidă cu aceeaşi otravă sau o va denunţa chiar el. Doamna de Villefort, speriată la gândul ca fiul său ar putea rămâne orfan, îl otrăveşte şi apoi se sinucide. Capul familiei, unul dintre stâlpii societăţii şi un foarte apreciat magistrat, rămas singur cu durerea sa, înnebuneşte. Astfel, Monte Cristo îşi sfârşeşte răzbunarea, se căsătoreşte cu Haydée şi pleacă departe de locurile acestea blestemate în care a suferit enorm, nu înainte de a mai vizita o dată casa în care a crescut.