Constituţia Republicii Italiene

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Constituţia Italiei, aprobată de către Adunarea Constituantă în 22 decembrie 1947 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, este considerată legea fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă imposibil un regim dictatorial de oricare tip.

Cuprins

[modifică] Scurt istoric

În februarie-martie 1848,[1] după Răscoala de la Palermo (Sicilia) şi începutul Revoluţiei în Italia, regele Sardiniei şi Piemontului, Carol Albert, acorda supuşilor săi o constituţie ce va deveni legea fundamentală a acestui regat si mai tarziu a intregii Italii, timp de aproape 100 de ani. Noua constituţie, sau “Statutul Albertin”[2], prevedea un parlament bicameral şi un guvern controlat de rege. În timp, miniştrii au ajuns să răspundă mai mult în faţa parlamentului decât în faţa regelui. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin referendum înlocuirea monarhiei cu republica [3]. O Adunare Constituantă a pregătit noua constituţie, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 şi a ramas până în ziua de azi Constituţia Republicii Italiene - de la 1948.

[modifică] Principii generale

Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă[4]. Suveranitatea aparţine poporului, care o exercită sub formele şi în limitele prevăzute de Constituţie. Republica recunoşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială şi demnitatea cetaţenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale şi sociale. Cetaţenii au datoria de a contribui la progresul material şi spiritual al societăţii. Republica, una şi indivizibilă, recunoşte şi promovează autonomia locală. Statul şi Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său, independente şi suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Laterano - 1929 (o noua întelegere dintre stat şi biserică s-a încheiat in 1985[5]). Toate confesiunile religioase au aceeaşi libertate în faţa legii. Ordinea juridică italiană respectă normele de drept internaţional general recunoscute.

[modifică] Forma de guvernământ

Italia este o republică democratică parlamentară. Articolul 55 al Constituţiei stabileşte că Parlamentul (il Parlamento) este format din două organisme : Senatul (il Senato della Repubblica)[6] şi Camera Deputaţilor (la Camera dei Deputati)[7], cărora le sunt atribuite aceleaşi puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii adunării constituante şi ai căror membrii sunt aleşi o dată la 5 ani. Principalele funcţii ale Parlamentului sunt :

  • funcţia legislativă, exercitată de cele două Camere[8];
  • poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul (conform articolului 94 din Constituţie);
  • control al executivului;
  • revizuirea Constituţiei[9].

În baza articolului 82 al Constituţiei se stabileşte că fiecare dintre cele două Camere poate să dispună efectuarea de cercetări în materii de interes public, numind o comisie de anchetă. Constituţia prevede ca în anumite momente cele două Camere să se reunească[10]. Rolul lor este acela de a alege Preşedintele Republicii, de a-l pune sub acuzaţia de înaltă trădare sau de atentat la Constituţie pe acesta (atricolul 90), de a asista la depunerea jurământului de către Preşedintele Republicii (articolul 91), de a alege o treime din membrii Consiuluilui Superior al Magistraturii (articolul 104) şi o treime dintre judecătorii Curţii Constituţionale (articolul 135).

Preşedintele este ales pe 7 ani de către un colegiu electoral compus din membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului (Parlamentul în şedinţă comună), la care se adaugă 58 de reprezentanţi regionali[11]. Aşa cum este stipulat în articolul 84, poate fi ales în această funcţie orice cetăţean al Italiei care a împlinit vârsta de 50 de ani şi beneficiază de drepturi civile şi politice. Preşedintele este „şeful statului şi reprezintă unitatea nazională”[12]. El numeşte Primul-Ministru, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale mandatului prezidenţial), este comandantul forţelor armate, prezidează Consiliul superior al magistraturii, poate graţia sau micşora pedepse etc[13].

Guvernul „este expresia majorităţii parlamentare, adică a coaliţiei partidelor care au obţinut numărul cel mai mare de locuri în Parlament”[14]. Deşi în Constituţie procesul formării guvernului apare ca unul relativ simplu: „Preşedintele Republicii numeşte Preşedintele Consiliului de Miniştri şi, la propunerea acestuia, miniştri”[15], în realitate procedeul este complex si de multe ori anevoios, fiind nevoie de parcurgerea mai multor etape :

  • o fază pregătitoare în care Preşedintele Republicii se consultă cu Preşedinţii celor două Camere, cu foşti preşedinţi ai statului, cu delegaţii ale partidelor politice, atât din coaliţia majoritară, cât şi din opoziţie, pentru a individua persoana cea mai potrivită a fi Preşedintele Consiliului de Miniştri;
  • conferirea funcţiei (pe cale orală) în cadrul unei întâlniri dintre Preşedintele Italiei şi personalitatea aleasă;
  • nominalizarea : personalitatea nominalizată, care acceptă cu rezervă funcţia ce i se propune, după atente consultări va merge pentru a doua oară la Seful Statului pentru a dizolva (pozitiv sau negativ) rezervele; dacă aceptă funcţia, următorul pas este semnarea şi contrasemnarea decretelor prezidenţiale de nominalizare a Preşedintelui Consiliului de Miniştri, a fiecărui ministru în parte, precum şi a demisiei precedentului Preşedinte de Consiliu;
  • depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în atricolul 1, alineatul 3 al legii nr. 400/88[16]; în mai puţin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare, Guvernul trebuie să se prezinte în faţa celor două Camere pentru a primi votul de încredere[17].

Preşedintele Consiliului de Miniştri (il Presidente del Consiglio dei Ministri) în calitatea sa de şef al guvernului este responsabil de politicile adoptate de guvern, promovează şi coordonează activităţile fiecărui ministru[18]. El prezidează totodată şi Consiliul Miniştrilor (organ alcătuit din miniştri cu sau fără portofoliu, cărora li se adaugă Subsecretarul preşedenţiei Consiliului şi, în cazuri particulare, pot lua parte la şedinţe şi preşedinţii regiunilor cu statut special[19] şi a celor două provincii autonome[20], aceştia beneficiiind de un vot consultativ). În prezent această funcţie este ocupată de Romano Prodi. Guvernul este format din 26 de ministere, dintre care 8 sunt fără portofoliu şi 18 cu portofoliu[21].

[modifică] Monitorizarea respecării Constituţiei

Curtea Constituţională ia nastere în 1956 şi are rolul de a verifica constituţionalitatea legilor din statul italian[22]. Rolul său este reglementat prin lege, în articolele 134-137 din Constituţie. Mai exact, Curtea Constituţională judecă : „controversele legate de legitimitatea constituţională a legilor şi a actelor ce au forţă de lege ale statului şi regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat şi a celor dintre stat şi regiuni şi a celor între regiuni, acuzaţiile aduse împotriva Preşedintelui Republicii, în baza Constituţiei”[23], precum şi actele de înaltă trădare şi de atentare la Constituţie. Prima şedinţă publică a Curţii a avut loc la 23 aprilie 1956, fiind prezidată de primul preşedinte al Curţii, Enrico de Nicola[24].

Conform articolului 135 din Constituţie, Curtea Constituţională este formată din 15 judecători, numiţi astfel : o treime de către Şeful de Stat, o treime de către Parlamentul în şedinţă comună şi o altă treime de către suprema magistratură[25], nominalizaţi pe 9 ani[26]. Aceştia aleg dintre ei un Preşedinte, care rămâne în funcţie pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Preşedenţia Curţii Constituţionale este considerată a patra funcţie în stat, iar membri Curţii beneficiază de imunitate politică şi penală.

Cel mai important rol al Curţii este să judece controversele legate de legitimitatea constituţională a legilor şi a actelor ce au forţă de lege ale statului şi regiunilor. Nu intră în sfera de activitate a Curţii judecarea regulamentelor. Mai exact, curtea Constituţională trebuie să stabilească dacă „actele legislative[27] au fost realizate respectând cerinţele din Constituţie (aşa numita constituţionalitate formală a legilor) şi dacă conţinutul lor este în conformitate cu principiile constituţionale (aşa numita constituţionalitate substanţială a legilor)”[28].

[modifică] Note

  1. ^ Cf. Florin Constantiniu et al., Istoria lumii în date (Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1969), p.254.
  2. ^ Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit.(...) Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente, cf. Muraru Ioan şi Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice (Bucuresti: Editura Lumina Lex, 2001), p.67.
  3. ^ http://www.britannica.com/eb/article-258793/Italy (verificat in 20.05.2007)
  4. ^ http://www.esteri.it/ita/7_43_99.asp (verificat în 21.05.2007)
  5. ^ http://www.britannica.com/eb/article-258793/Italy
  6. ^ alegerea senatorilor se face o dată la 5 ani de către toţi cetăţenii italieni care au împlinit 25 de ani; numărul lor este de 315 (conform atricolului 57, care stabileşte că nici una dintre cele 20 de regiuni ale Italiei nu poate avea un număr de senatori mai mic de 7, excepţie făcând Molise - cu 2 senatori şi Valle d'Aosta cu un senator), cărora li se adaugă senatorii aleşi pe viaţă (în present în număr de 7, dintre care trei foşti preşedinţi); sediul Senatului este din 1871 în capitala ţării în Palazzo Madama; sursa informaţiei : http://www.senato.it/istituzione/29374/29387/genpagina.htm
  7. ^ deputaţii sunt aleşi o dată la 5 ani de către toţi cetăţenii italieni care au împlinit vârsta de 18 ani; Deputaţii sunt în număr de 630 (conform atricolului 56), iar sediul Camerei Deputaţilor este din 1870 în Palazzo di Montecitorio, Roma. Sursa : http://www.camera.it/serv_cittadini/559/documentotesto.asp
  8. ^ a se vedea Constituţia Italiei, articolele 70-82;
  9. ^ în articolul 138 sunt prezentate modalităţile de revizuire a Constituţiei sau de aprobare a noi legi constituţionale (trebuie adoptate de fiecare dintre cele două Camere prin două deliberări successive într-un interval de timp nu mai mic de 3 luni cu majoritate absolută în cazul celei de-a doua votări), iar articolul 139 stabileşte clar că forma de guvernământ republicană nu poate fi obiect al reviziunilor constituţionale;
  10. ^ se vorbeşte în acest caz de Parlamentul în şedinţă comună ca de un al treilea organism, prezidat de Preşedintele Camerei Deputaţilor; a se vedea http://www.senato.it/istituzione/29374/29384/genpagina.htm;
  11. ^ conform atricolului 83 din Constituţie, câte 3 pentru fiecare regiune, excepţie făcând numai Valle d’Aosta care are un singur reprezentant;
  12. ^ cf. Constituţia Italiei, articolul 87;
  13. ^ articolele 87-91 cuprind funcţiile şi acţiunile pe care le poate exercita Preşedintele;
  14. ^ cf. http://www.governo.it/Governo/Struttura/struttura.html;
  15. ^ cf. articolului 92 al Constituţiei;
  16. ^ textul în original spune : "Giuro di essere fedele alla Repubblica, di osservarne lealmente la Costituzione e le leggi e di esercitare le mie funzioni nell'interesse esclusivo della nazione"; sursa : http://www.governo.it/Governo/Struttura/formazione.html;
  17. ^ Preşedintele Consiliului de Miniştri şi fiecare ministru în particular îşi asumă responsabilitatea în momentul depunerii jurământului, deci înainte de a primi votul de încredere din partea parlamentului; informaţie preluată de la http://www.governo.it/Governo/Struttura/formazione.html;
  18. ^ subiectul este dezvoltat pe larg la http://www.governo.it/Governo/Struttura/presidente.html
  19. ^ Val D'Aosta, Sardegna, Sicilia, Friuli Venezia Giulia, Trentino Alto Adige
  20. ^ Trento şi Bolzano; sursa : http://www.governo.it/Governo/Struttura/cons_ministri.html;
  21. ^ a se vedea : http://www.governo.it/Governo/Ministeri/ministri_gov.html;
  22. ^ a se vedea A. Pizzorusso, La costituzione ferita, A. Pizzorusso, La Costituzione come documento politico e come norma giuridica, E. Cheli, Modello originario e vicende storiche della Corte costituzionale;
  23. ^ cf. Articolului 134 din Constituţie; acestor atribuţii li se adăuga în trecut şi aceea de a judeca miniştri, dacă aceştia comiseseră acte ilegale în timpul exercitării funcţiei de ministru, competenţă abrogată printr-o modificare a Constituţiei din 1989; de precizat că o singură dată Curtea a judecat un astfel de caz, fiind vorba de cazul "Lockeed" din 1979; sursa informaţiei : http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_01.asp;
  24. ^ http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_03.asp;
  25. ^ Curtea de Casaţie (numeşte trei judecători), Consiliul de Stat şi Curtea de Conturi (câte un judecător fiecare); sursa : http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_05.asp;
  26. ^ iniţial durata mandatului era de 12 ani, dar a fost modificată printr-o reformă constituţională din 1967; sursa : http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_04.asp;
  27. ^ prin “act legislativ” se înţelege atât legile statului, cât şi decretele de lege, legile regionale sau ale provinciilor autonome;
  28. ^ sursa : http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_09.asp, în original : „gli atti legislativi siano stati formati con i procedimenti richiesti dalla Costituzione (cosiddetta costituzionalità formale) e se il loro contenuto sia conforme ai principi costituzionali (cosiddetta costituzionalità sostanziale).”

[modifică] Bibliografie

  • Constituţia Republicii Italiene. Editura All Beck, Bucureşti, 1998
  • La Costituzione della Repubblica Italiana. Nuova Iniziativa Editoriale SpA, Milano, 2002
  • Alessandro Pizzoruso, La costituzione ferita, Editori Laterza, Roma-Bari, 1999
  • Alessandro Pizzoruso, La Costituzione come documento politico e come norma giuridica în Maurizio Fioravanti, Sandro Guerrieri (ed. îngrijită de), La Costituzione italiana, Carocci Editore, Roma, 1999
  • Muraru Ioan şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
  • E. Cheli, Modello originario e vicende storiche della Corte costituzionale, în Rodotà(2004), pp.53-55
  • Stefano Rodotà (ed. îngrijită de), Diritto e cultura della politica, Carocci Editore, Roma, 2004

[modifică] Site-uri

v • d • m
Constituţiile statelor europene
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C5%A3ia_Republicii_Italiene
Unelte personale