Anzeriforme

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Anseriformes
Magpie.goose.grooming.arp.750pix.jpg
Gâscă
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Aves
Ordin: Anseriformes
Wagler, 1831
Subgrupuri
Waterfowl range.png
Distribuția globală a anseriformelor
Sinonime

Anserimorphae

Anzeriforme sau Anseriforme[1] (Anseriformes) este un ordin de păsări înotătoare acvatice sau semiacvatice de dimensiuni mari (gâște, lebede) și mijlocii (rațe, ferestrași), robuste și greoaie, cu gât lung, picioare relativ scurte și palmate, având degetele anterioare de la picioare unite prin membrane înotătoare, mandibule prevăzute pe margini cu lame cornoase și penaj impermeabil, des, rigid, lipit de corp. Anzeriformele includ 3 familii: Anhimidae (3 specii sud-americane), Anseranatidae (1 specie din Australia) și Anatidae (164 specii).

Anatomie[modificare | modificare sursă]

Anzeriformele au un corp robust, plutitor. Capul lor este relativ mare și comprimat lateral, cu ochii așezați pe laturi. Coada este de obicei scurtă.

Ciocul este drept, lat, aplatizat (turtit de sus în jos) și este acoperit cu un strat cornos moale, afară de vârful mandibulei superioare, unde stratul cornos este îngroșat și întărit pe o porțiune în formă de unghie, încovoiată peste mandibula superioară, care servește la tăiatul vegetației cu care se hrănesc. Marginile interne ale ambelor mandibule sunt crestate (cu aspect de zimți mici) în formă de lame transversale, înguste și paralele între ele. Aceste lame a ciocului formează un dispozitiv pentru prinderea animalelor lunecoase din apă, pentru strecurare, lăsând apa să curgă afară din gură, și pentru reținerea alimentelor intrate în gură o dată cu apa. Ciocul lung și aplatizat și gâtul lung servesc pasărilor pentru a se întinde sub apă ca să se hrănească.

Tarsul anzeriformelor este de lungime mijlocie sau scurt și golaș. Picioarele sunt relativ scurte. Au patru degete. Primul deget de la picioare este foarte scurt, îndreptat spre spate și ridicat, iar celelalte trei, sunt îndreptate înainte și unite prin membrane (degete palmate), de unde li se trage și numele de "palmipede". Anseriformele își folosesc labele palmate pentru a se mișca prin apă. Pot să meargă și pe uscat, deși fac acest lucru cu un mers legănat.

Anhimidele (Anhimidae) arată diferit de restul anzeriformelor în mai multe privințe: au picioare mai lungi, aripi pintenate, cioc ca de pui și degete palmate doar la bază.

Glanda uropigiană este bine dezvoltată și este situată deasupra cozii. Ea secretă un produs uleios, cu care pasărea își unge penele, servindu-se de cioc. Pasărea stimulează glanda cu ciocul și apoi își distribuie uleiul pe tot corpul frecându-și și curățându-și penele. Penele astfel unse nu sunt udate de apă. Îngrijirea penajului este importantă pentru păsările de apă, deoarece este esențial ca penele să rămână impermeabile.

Penajul[modificare | modificare sursă]

Penajul este compact, aspru. Penele sunt foarte dese și puful abundent, mai ales la partea inferioară a corpului; puful este prezent și la pui și la păsările adulte. Culoarea penelor, de obicei, nu este prea vie, dar este plăcută și variază după sex, vârstă și anotimp. Puful și stratul de grăsime de sub piele protejează anzeriformele de frig. Când năpârlesc, majoritatea anzeriformelor își pierd toate penele de zbor în același timp, putând să zboare. Pentru a se camufla de prădători în perioada în care nu pot să zboare, masculii capătă un colorit maroniu-gălbui, numit și penaj de eclipsă.

Reproducere[modificare | modificare sursă]

Ciclul de reproducere al anzeriformelor este adecvat vieții petrecute pe apă, care presupune adesea o expunere la frig și la prădători. Se înmulțesc o dată pe an. Dimorfismul sexual este slab sau puternic afirmat. Sunt păsări monogame, dar masculul nu participă de regulă la clocit și nici la creșterea puilor.

Cuibăresc de obicei lângă apă, în mijlocul vegetației bălților sau pe malurile din apropiere, prin vegetația de la sol sau în semănături. Unele specii își fac cuibul în scorburile din arbori, crăpăturile dintre pietre sau folosesc cuiburile vechi ale altor păsări.

Masculul are un organ de copulație bine dezvoltat, asemănător unui penis (un lucru neobișnuit în rândul păsărilor), care este introdus în cloaca femelei, făcând posibilă împerecherea păsărilor la suprafața apei.

Femelele depun ouă multe, de culoare albă, albăstruie sau verzuie. Femelele unor specii (rațele sălbatice din nord) își smulg propriul puf pentru a face un înveliș izolator pentru ouă, ferindu-le de frig.

Puii[modificare | modificare sursă]

Puii anzeriformelor ies din ou în stare bine dezvoltată, cu ochii deschiși și sunt nidifugi, adică sunt acoperiți cu puf, imediat după ieșirea din ou; puful se usucă rapid. La câteva ore după ieșirea din ou, puii pot merge sau înota. Când părăsesc cuibul, ei urmează adultul în siguranța relativă a apei și în peste puțin timp încep să-și caute propria hrană.

Locomoție[modificare | modificare sursă]

Anzeriformele folosesc într-o măsură mai mare sau mai mică mersul, înotul, scufundatul și zborul. Sunt bune zburătoare, putând parcurge mii de kilometri între locul de iernat și cel de reproducere, în perioadele de migrație. Unele specii sunt capabile să depășească 100 km/oră în zbor. Anhimidele pot zbura ore în șir, adesea planând, datorită aripilor uriașe și oaselor foarte ușoare. Stoluri de anzeriformele zboară într-o formație în formă de V. Stând în urma păsării conducătoare, cele din spate profită de mai puțină turbulență și economisesc astfel energie. Poziția păsării conducătoare care muncește din greu se schimbă periodic. Au mai multe mecanisme de adaptare care ajută să se miște cu ușurință prin apă. Labele palmate a pasărilor acționează ca niște vâsle puternice, iar conturul lin al corpului lor reduce rezistența apei și penajul gros le sporește flotabilitatea Unele specii de rață se scufundă pentru a găsi hrană și își netezesc penele pentru a elimina aerul și a reduce flotabilitatea înainte de scufundare. Unele anzeriforme pot țâșni aproape vertical din apă, iar speciile mai grele recurg la o decolare din fugă. Lebedele au nevoie de o pistă de decolare și câștigă viteza bătând cu labele pe suprafața apei.

Hrana[modificare | modificare sursă]

Anzeriformele se hrănesc cu vegetația acvatică și cea din locurile umede, semințe de la diferite plante, precum și unele nevertebrate acvatice sau din zone de inundație. Se hrănesc mai ales la suprafața apei, însă numeroase rațe se scufundă, căutând hrana, iar unele specii (gâștele, lebedele și anhimele) pasc pe uscat.

Habitat[modificare | modificare sursă]

Anzeriformele sunt păsări acvatice și semiacvatice. Ele populează ținuturile din vecinătatea apelor dulci și salmastre. Anzeriformele se numără printre păsările dominante din ținuturilor mlăștinoase de apă dulce. Se întâlnesc și în estuare și apele de la țărm, iar unele specii sunt complet marine.

În România sunt deosebit de frecvente, ca specii și indivizi, în Delta Dunării, complexul lagunar Razim, precum și în multe bălți interioare din zonele joase și chiar pe lacurile de acumulare de la altitudini mai mari.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Anzeriformele sunt răspândite pe toate continentele, cu excepția Antarcticei; cele care cuibăresc în zonele reci și temperate sunt migratoare.

Anzeriformele și omul[modificare | modificare sursă]

Unele specii au fost domesticite, ca găștile și rațele.

Prezintă un deosebit interes cinegetic. Sunt mult vânate pentru carnea și penele lor și la multe din ele se consumă și ouăle. Păsările din acest ordin alcătuiesc baza vânatului sportiv și profesional.

Unele specii sunt ținute pentru valoarea lor ornamentală.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Anzeriforme
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Anzeriforme
  1. ^ ANSERIFÓRME la dexonline

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Z. Feider, V. Grosu, Șt Gyurko, V. Pop. Zoologia vertebratelor. Editura Didactică și pedagogică, 1967.
  • Al.V. Grossu. Zoologia vertebratelor. Editura Didactică și pedagogică.1967
  • Radu, Dimitrie. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros 1983.