Principele moștenitor al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Principele moștenitor al României (alternativ prinț moștenitor, uneori principe de coroană) a fost titlul purtat în Regatul României de succesorul la tron. Statutul de principe moștenitor presupunea o sumă de îndatoriri protocolare, cât și dreptul la o listă civilă. Articolele 83 și 84 din Constituția din 1866 reglementau succesiunea la tron, care se făcea din bărbat în bărbat, femeile și urmașii lor fiind excluși în perpetuitate (vezi legea salică).

Calificativul asociat acestui titlul era „Alteța Sa Regală” (prescurtat ASR).

Principele Ferdinand (1889-1914)[modificare | modificare sursă]

Primul principe moștenitor a fost Ferdinand din casa Hohenzollern-Sigmaringen. El a dobândit calitatea de moștenitor al tronului întrucât primul rege al României (Carol de Hohenzollern-Sigmaringen) nu a avut decât o fată care a murit la vârsta de patru ani, iar constituția din 1866 prevedea că la tron urmează membrii masculini ai familiei HS. Întrucât tatăl lui Ferdinand și fratele său mai mare au refuzat succesiunea, Ferdinand a devenit urmașul tronului, mutându-se în 1889 în România.

Prin Legea pentru dotațiunea Principeluĭ Moștenitor din 31 decembrie 1892, lui Ferdinand i s-a stabilit o dotație anuală de 300.000 de lei.[1]

Principele Carol (1914-1925)[modificare | modificare sursă]

Principele Carol s-a născut în 1893, din mariajul principelui moștenitor Ferdinand cu principesa Maria. Odată cu accederea la tron a lui Ferdinand, primul său născut a devenit principele moștenitor. Principele Carol a urmat familia reglă la Iași, în timpul refugiului în Moldova a statului român, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Biograful lui Carol, Paul Quinlan, susține că principele Carol a fost ținut la depărtare de probleme politice și nu a primit o instrucție datorită situației complexe din timpul războiului și fricii reginei Maria că acest lucru i-ar fi putut complica/periclita poziția de putere în raporturile ei cu Ferdinand. În schimb, Carol a atras oprobriul familiei și al clasei politice când a dezertat din armată pentru a se căsători pe teritoriu inamic (la Odessa) cu Ioana Lambrino. Îndelunga criză și-a găsit un sfârșit prin

Principele Mihai (1926-1927 și 1930-1940)[modificare | modificare sursă]

Principele Mihai a fost ultimul principe moștenitor în timpul existenței monarhiei în România. Născut în la 25 octombrie 1921 ca fiu legitim al principelui moștenitor Carol al României și al soției acestuia, principesa moștenitoare Elena, Mihai a devenit principe moștenitor prin actul de la 4 ianuarie 1926, în timpul domniei bunicului său, regele Ferdinand, întrucât Carol a refuzat să se întoarcă din străinătate, renunțând la succesiunea tronului. La decesul lui Ferdinand, Mihai a devenit rege pentru scurt timp, întrucât avea a fi detronat în 8 iunie 1930 de tatăl său.

Astfel între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, Mihai s-a întors din nou la statutul de principe moștenitor, primind în 8 iunie 1930 titlul inventat ad-hoc de Mare Voievod de Alba Iulia.

Principesa Margareta[modificare | modificare sursă]

După abdicarea forțată a Regelui Mihai în 1947, România a devenit, printr-o procedură neconstituțională, republică - formă de guvernământ păstrată și după 1989, prin Constituția adoptată în 1991. În exil, Regele Mihai și soția sa Ana au avut cinci fiice. După ce guvernul Victor Ciorbea recunoscut faptul că Regele este (și a fost, din 1947) cetățean român (desființând decretul abuziv dat sub Gheorghiu-Dej), acesta a putut să se întoarcă în România, în 1997, iar activitatea publică a Familiei Regale a sporit în intensitate, putându-se desfășura în condiții mai apropiate de normalitate.

Astfel, printr-un act din 2007, numit Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, Regele cerea ca în cazul revizuirii formei de guvernământ, Parlamentul să ia în considerare abolirea legii salice de succesiune. Conform succesiunii după principiul primogeniturii cognatice cu preferință masculină, el o numea Principesă Moștenitoare pe fiica sa cea mare, Margareta, care urma să primească la moartea lui „titlul și apelativul de Regină”, pe cel de „Custode al Coroanei”, precum și funcția de șef al Familiei Regale (v. art. I, par. 2 din „Norme”)[2].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ C. Hamangiu (1903): Codul General al României, Vol. II: Legi uzuale, Bucuresci: Editura Librărieĭ Leon Alcalay.
  2. ^ http://familiaregala.ro/familia-regala/normele-fundamentale-ale-familiei-regale-a-romaniei

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Quinlan, Paul D. (), The playboy king. Carol II of Romania, Westport/Londra: Greenwood Press