Paleografie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Paleografia (din limba greacă παλαιοσ palaios = vechi și γραφειν grafein = a scrie) este știința care se ocupă cu studierea manuscriselor vechi, indiferent de limba folosită (limba greacă veche, limba latină clasică sau medievală, etc.) cu datarea și stabilirea autenticității acestora.

Ca știință, paleografia își datorează existența necinstei călugărilor și teologilor[1], căci ea a apărut din necesitatea de a verifica autenticitatea documentelor și manuscriselor citate în controversele bisericești, în ultima parte a secolului al XVII-lea. Creditul pentru înființarea disciplinei le revine benedictinilor francezi din congregația de St Maur, și în special celor 2 erudiți, anume Jean Mabillon, a cărui lucrare De Re Diplomatica, pune în 1681 pe teren solid studiul documentelor și al caracterelor latine vechi, și Bernard de Montgfaucon, care a publicat în 1708 Paleografia Graeca.

Bernard de Montfaucon, întemeietorul paleografiei

Creatorul paleografiei este considerat a fi Bernard de Montfaucon (1655-1741). În lucrarea sa, devenită celebră, Paleografia graeca, tipărită în 1708, el publica și un repertoriu al bibliotecilor contemporane lui care dețineau manuscrise grecești, indicând numărul și proveniența lor. [2]

Paleografia are o parte teoretică, legată de istoria scrisului, tipurile de scriere, materiale de scris, suporturi pentru scris etc. și o parte practică, referitoare la tehnica, respectiv tehnicile, descifrării scrisului. [3]

Paleografia studiază cărțile manuscrise, fie în formă de sul, fie codice, care au fost scrise cu stilul, condeiul și pana pe table de lemn cerat, pe papirus, pe pergament sau pe hârtie. Ca rezultat, paleografia furnizează informații privind materialele pe care s-au scris în timp izvoarele paleografice, instrumentele de scris, precum și evoluția grafemelor (a literelor), oferind și date pe baza cărora se pot identifica originalele și copiile și, în unele cazuri, se pot sesiza falsurile. [4]

Paleografia, ca disciplină prealabilă a filologiei, se confruntă cu două categorii de dificultăți:

  • 1. Grafia aceleiași scrieri a evoluat în mod constant (carolingiană, gotică, slavonă), și trebuie descifrate caracterele folosite la aceste texte.
  • 2. Multe texte abundă în abrevieri, folosite pentru a economisi spațiu, deoarece era nevoie de o piele de oaie pentru fiecare pagină de pergament. Pentru o Biblie, chiar și cu abrevieri, era necesară o întreagă turmă de oi. Prin urmare, un specialist în paleografie (un paleograf) trebuie să cunoască toate abrevierile folosite în epoca scrierii documentului.

Pe baza acestor cunoștințe, paleograful transcrie textul, adică realizează o versiune modernă, în care înlocuiește abrevierile cu cuvintele integrale.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ The Oxford Handbook Of Byzantine Studies, edited by Elizabeth Jeffreys with John Haldon and Robin Cormack, Oxford Universities Press 2008, chapter I.2.10 (Greek Palaeography) by Nigel Wilson, at p.101. - “Palaeography owes its existence to the dishonesty of monks and theologians. It was invented when the need arose to test the authenticity of documents and manuscripts cited in ecclesiastical controversy […]”
  2. ^ Codicologia
  3. ^ Paleografie latină
  4. ^ Adina Berciu-Drăghicescu: Arhivistica și documentaristica

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Henri Stahl și Damian P. Bogdan: Manual de paleografie slavo-română, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II“, București, 1936

Legături externe[modificare | modificare sursă]