Năstase Ochialbi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Năstase Ochialbi
Taraf of Ochi-Albi, 1860, Szatmary.jpg
Taraful Ochialbi în 1860 - Acuarelă de Carol Popp de Szathmáry (Muzeul Național de Artă - București)
Date personale
NăscutRomania 1835, București
DecedatRomania 1906, București
Ocupațiemuzician Modificați la Wikidata
Activitate
Gen muzicalpopulară, lăutărească
Instrument(e)vioară

Năstase Ochialbi (n. 1835, București - d. 1906, București) a fost un violonist român, unul dintre cei mai influenți lăutari dina a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Alături de Angheluș Dinicu, Radu Ciolac, Sava Pădureanu și Dănică Ciolac creează primul stil definitoriu „bucureștenesc-lăutăresc” din istoria folclorului muzical românesc.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut ca rob pe un domeniu boieresc în 1835, în București, fratele lăutarului Dumitrache Ochialbi.[1]

În perioada 1852-1857 își formează un taraf mic, devine vătaf (a doua funcție după staroste) peste toți lăutarii din București și își împarte activitatea între Ploiești și Capitală. Pentru o perioadă de câteva luni, cobzarul tarafului este Anton Pann, proaspăt concediat din funcția de profesor la Râmnicu Vâlcea și întors la București unde lucrează ziuă cantor la școala de pe Podul Mogoșoaiei, iar noaptea ca lăutar.[2]

În 1860 taraful său este imortalizat de o reușită acuarelă a lui Carol Popp de Szathmáry, în care surprinde un cobzar, un naist și doi vioriști ce îl privesc cu atenție pe primaș. Îmbrăcămintea amintește de portul lăutarilor din secolul al XVIII-lea, cu anterieu, giubea și brâu. Năstase Ochialbi, ca vătaf al tarafului, poartă giubeaua blănită cu samur, în schimb ce restul lăutarilor, spre a-și arăta vechimea meseriei, au giubeaua mai terfelită.[2]

În 1866 horele sale „Lințica” și „Mitocanca” sunt tipărite la editura lui Constantin Gebauer, deși multe alte compoziții „anonime” din colecția cunoscutului editor bucureștean, intitulata „Hore și jocuri” (1868) sunt datorate aceluiași lăutar.[3]

Între anii 1869-1890 intră în cea mai importantă perioadă a carierei sale, desființându-și taraful și cântând în orchestrele naiștilor Angheluș Dinicu și Radu Ciolac, unde va fi coleg cu vioristul Dănică Ciolac, chitaristul Marin Buzatu și tânărul violonist Sava Pădureanu.[4]

Moare în anul 1906 la București.[1]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura Muzicală din Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București, 1960, pp. 129-132
  • Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1996, pp. 121-122 ISBN 973-9246-05-2
  • Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundația culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, București, 2009, pp. 242-244 ISBN 978-973-88609-7-1
  • Poslușnicu, Mihail Gr.: Istoria musicei la români. De la Renaștere până în epoca de consolidare a culturii artistice. Cu 193 chipuri în text, București, 1928

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Poslușnicu, Istoria musicei la români, p. 598
  2. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 121
  3. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 121-122
  4. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 122