Mîkola Rudenko
| Mîkola Rudenko | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iuriivka, regiunea Luhansk, Ucraina |
| Decedat | (83 de ani)[1] Kiev, Ucraina |
| Înmormântat | cimitirul Baikove[*] |
| Căsătorit cu | Raisa Rudenko[*] |
| Cetățenie |  Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste Ucraina |
| Ocupație | activist pentru drepturile omului scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[*] poet |
| Limbi vorbite | limba ucraineană limba rusă |
| Activitate | |
| Alma mater | filologiceski fakultet Kievskogo universiteta[*] |
| Partid politic | Partidul Comunist al Uniunii Sovietice |
| Premii | Ordinul Războiului Patriotic cl. I[*] Ordinul Steaua Roșie Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] Ordin de Merit (Ucraina), clasa a treia[*] Ordinul de Stat Erou al Ucrainei[*] Medalia „Pentru Apărarea Leningradului”[*] |
Modifică date / text  | |
Mikola Rudenko (în ucraineană Микола Данилович Руденко, n. , Iuriivka, regiunea Luhansk, Ucraina – d. , Kiev, Ucraina) a fost un poet ucrainean, scriitor, filosof, disident sovietic, activist pentru drepturile omului și veteran al celui de-al doilea război mondial. El a fost fondatorul grupului ucrainean Helsinki (în ucraineană Українська Гельсінська Група) și a fost arestat de două ori pentru activitățile disidenților săi.[2][3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Rudenko avea șapte ani când tatăl său a murit într-un accident minier. Cu mama sa și cu cei doi frați ai săi, a lucrat la ferma familiei până când au fost forțați să dea pământul în timpul procesului de colectivizare. El a fost traumatizat de Holodomor și a remarcat că a rămas cu această traumă toată viața sa. A început să scrie din copilărie și câteva dintre poeziile sale au fost publicate în ziarele locale. Datorită acestora a primit o bursă la Universitatea de Stat din Kiev în 1939. El a studiat doar două luni și a fost înrolat în Armata Roșie.
În timpul războiului, Rudenko a suferit răni grave. La 4 octombrie 1941, în apropiere de Leningrad, a fost rănit de un glonț dum-dum, care i-a distrus oasele pelvisului și a intrat în coloana vertebrală. A petrecut mai mult de un an în spital. Cu toate acestea, a fost în stare să meargă din nou. Rudenko a primit Premiul Steaua Roșie clasa I a Marelui Război Patriotic și alte șase medalii.
În 1946, Rudenko a părăsit armata, dar nu a revenit la Universitate. A continuat să scrie, iar prima sa colecție de poezii a fost publicată în 1947.
Lucrări[modificare | modificare sursă]
După publicarea primei sale colecții În marș (З походу) 1947, a fost acceptat în Uniunea Scriitorilor din Ucraina. Rudenko a fost membru al partidului comunist și a avut diverse locuri de muncă pentru diferite edituri. A scris o mare varietate de poezii și romane, printre cele mai cunoscute fiind: Ultima sabie (Остання шабля, 1959), Bumerangul magic (Чарівний бумеранг, 1966), Cheile vulturului (Орлова балка, 1970) și colecția de poezii despre Holodomor, Crucea (Хрест) în 1976.
A scris, de asemenea, lucrări de filozofie. În Energia progresului (1974), el a argumentat împotriva lucrărilor lui Karl Marx. În 1972, lucrările sale au încetat să mai fie publicate în Uniunea Sovietică.
Activitatea de disidență[modificare | modificare sursă]
Rudenko și-a încetat colaborarea cu partidul comunist la sfârșitul anilor 1940. El era convins că destalinizarea nu este răspunsul și că adevărata problemă a fost ideologia sovietică, nu Iosif Stalin. Rudenko a început să trimită petiții membrilor partidului comunist despre necesitatea reformei, chiar și lui Nikita Hrușciov în 1960. El a fost pus sub supraveghere de către KGB și a început să se întâlnească din ce în ce mai des cu alți membri ai mișcării de disidență. În 1974 a fost expulzat din cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pentru opiniile sale despre marxism. Și-a pierdut slujba și a trebuit să lucreze ca paznic de noapte. În anii 1970 a început să se implice în drepturile omului. Drept rezultat, a fost arestat la 18 aprilie 1975 pentru agitație și propagandă antisovietică, dar a fost eliberat pe amnistie ca veteran al celui de-al doilea război mondial. În 1976 a fost obligat să dea un examen psihiatric. La 9 noiembrie 1976 a anunțat formarea Grupului ucrainean Helsinki. Grupul a început să publice informații despre încălcările drepturilor omului în Ucraina, inclusiv detalii despre Holodomor și despre alte represiuni și atrocități.[3][4]
Arestare[modificare | modificare sursă]
La 5 februarie 1977 a fost arestat din nou împreună cu Oleksiy Tykhyi. Procesul său a avut loc între 23 iunie și 1 iulie 1977 și a fost condamnat la 7 ani într-un lagăr de muncă și 5 ani în exil pentru agitație și propagandă antisovietică.[3] În 1978, toate cele 17 lucrări ale sale au fost scoase din circulație. Rudenko a fost dus pentru prima dată într-o tabără de prizonieri din Mordovia, iar soția sa a fost arestată și trimisă în aceeași tabără. Apoi a fost transferat într-o tabără din regiunea Perm. Ca persoană cu handicap, el nu a fost forțat să muncească la început. Dar, după ce a luat parte la greve a fost mai târziu forțat să facă muncă în ciuda rănilor sale din Marele Război Patriotic. La 5 martie 1984 a fost dus în satul Mamai, astăzi în Republica Altai, pentru a fi exilat. Trei ani mai târziu, soția sa Raisa Rudenko i s-a alăturat. Au fost eliberați în 1987 din cauza presiunii publice. Locuința lor a fost confiscată de stat, așa că au plecat în Germania și apoi în Statele Unite. A lucrat în Statele Unite pentru Radio Svoboda și Vocea Americii, continuând să lucreze pentru Grupul ucrainean Helsinki. În 1988, i-a fost retrasă cetățenia sa sovietică. S-a întors la Kiev în septembrie 1990, iar cetățenia sovietică i-a fost reacordată și a fost complet reabilitat.
Onoruri și premii[modificare | modificare sursă]
Rudenko a primit diverse onoruri pentru munca sa. În 1988, Centrul educațional și științific din Philadelphia l-a numit ucraineanul anului pentru apărarea drepturilor naționale ale poporului ucrainean și a culturii sale. În 1990 a fost ales membru al Academiei Libere de Științe din Ucraina. În 1993, Rudenko a primit premiul de stat Taras Șevcenko pentru literatură (în ucraineană Національна премія України імені Тараса Шевченка).[5] În 1998, memoriile sale au fost publicate sub titlul "Найбільше диво - життя" (Cel mai mare miracol este viața: Memorii).
- Uniunea Sovietică
|
Ordinul Steaua Roșie |
|
Ordinul Războiului Patriotic, clasa I |
- Ucraina
|
Erou al Ucrainei |
|
Ordinul de Merit al Ucrainei, clasa a III-a |
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ a b Mykola Rudenko, SNAC, accesat în
- ^ History of dissent in Ukraine, by Yevhen Zakharov, Museum of dissident movement in Ukraine.
- ^ a b c Zinkevych, Osyp (). „Ukrainian Helsinki Group”. În Kubiĭovych, Volodymyr; Struk, Danylo. Encyclopedia of Ukraine. Vol. 5. University of Toronto Press. pp. 387–388. ISBN 0802030106.
- ^ Strokata, Nina (). „10th anniversary of the Ukrainian Helsinki Group. The Ukrainian Helsinki Group: 10 years of relentless repressions”. The Ukrainian Weekly. LIV (45). Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Decretele Președintelui Ucrainei privind acordarea Premiului Taras Șevcenko pe site-ul președintelui Ucrainei
- Grigorenko, Petro; Nahaylo, Bohdan (ianuarie 1979). „My friend Mykola Rudenko”. Index on Censorship. 8 (1): 33–40. doi:10.1080/03064227908532879.
- Lesya Verba, Bohdan Yasen. The Human Rights Movement in Ukraine. Smoloskyp Publishers (1980)
- Carynnyk, Marco. Ukraine and the Helsinki Accords: Soviet Violations of Human Rights, 1975-1980. World Congress of Free Ukrainians (1980)
- Monument of Dissident Movement uc
- Biography uc
- Subtelny, Orest. Ukraine: A History University of Toronto Press (2000)
- Swoboda Victor. The Evolution of Mykola Rudenko's Philosophy in His Poetry // Studia Ucrainica. – 1988. – № 4. – P. 76-84.
