Muzică gregoriană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Muzica gregoriană, numită și cânt gregorian,[1] este un stil muzical liturgic utilizat în cultul creștin catolic.[2] Inspirată de muzica primelor generații de creștini de pe teritoriul Imperiului Roman de Apus – aceasta avându-și, la rândul ei, originea în muzica ebraică și în Grecia decadentă –, muzica gregoriană s-a dezvoltat în secolele VIXI.[3] Deși de cele mai multe ori melodiile gregoriene erau învățate și transmise prin viu grai, scrierea documentelor datează din jurul anului 800. Numele său provine de la cel al papei Grigore I cel Mare (pontif al Romei între anii 590-604).

Evoluție[modificare | modificare sursă]

Istoria dezvoltării muzicii gregoriene se leagă de liturghia apuseană însăși, bazându-se pe un repertoriu muzical tradițional, cu circulație orală; este înrudit cu cântul bizantin (dezvoltat în estul european)[4]. Denumirea "gregorian" a fost dată în timpul Imperiului Carolingian, cu referire la o autoritate din trecut, Papa Grigore, cu scopul unificării repertoriului (Hiley, p. 503-514).

Primele documente scrise apar în aceeași perioadă, în jurul anului 800, cu semne corespunzătoare mișcărilor melodice, numite neume. Ulterior, neumele vor fi așezate pe linii de reper, care constituie începutul apariției portativului muzical.

Într-o ultimă fază, călugărul benedictin Guido d'Arezzo (cca. 990 – 1050) teoretizează sistemul de notare și interpretare a muzicii liturgice, ce stă în mod tradițional la baza muzicii culte vest-europene. Sunt propuse o primă notație muzicală bazată pe portativ (notație guidonică),[5] un sistem de solfegiere (numit solmizație)[6] și un ansamblu de gesturi din partea șefului de cor ce aduce cu rolul dirijorului de mai târziu.

Trăsături[modificare | modificare sursă]

Sistemul sonor. Vocalitatea[modificare | modificare sursă]

Muzica gregoriană era modală, folosind opt scări sonore,[7] dintre care erau evitate tocmai cele două care vor crea fundamentul sistemului tonal în secolul al XVII-lea.[8] Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat. „cânt lin”), care dezvăluie două caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii umane[9] și preferința pentru mersul treptat al melodiei[10] (salturile sunt rare și „atenuate” prin tehnica numită gradualis[11]). În secolul al XI-lea, repertoriul este lărgit prin adaosuri (tropi) și piese versificate noi (secvențe).[11]

Ritmica și conducerea de voci[modificare | modificare sursă]

Ritmica este condiționată de text și de morfologia acestuia, predominant în proză (ritm parlando rubato), cu unele aspecte regulate datorate morfologiilor versificate. Vocile cântau la unison, pentru diversificarea materialului folosindu-se tehnica antifoniei (împărțirea cântăreților în două grupuri care cântau pe rând) sau cea responsorială (alternanța solistului cu ansamblul).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sava, pag. 93
  2. ^ Dănceanu, pag. 98
  3. ^ Dănceanu, pag. 87
  4. ^ Dănceanu, pag. 89
  5. ^ Sava, pag. 94
  6. ^ Sava, pag. 189
  7. ^ Dănceanu, pag. 94
  8. ^ Dănceanu, pag. 95
  9. ^ Dănceanu, pag. 92
  10. ^ Dănceanu, pag. 93
  11. ^ a b Dănceanu, pag. 97

Legături externe[modificare | modificare sursă]

http://epub.uni-regensburg.de/25558/1/ubr12760_ocr.pdf