Sari la conținut

Mihai Pelin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mihai Pelin
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Cernăuți, RSS Ucraineană, URSS Modificați la Wikidata
Decedat (67 de ani)[2] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric
jurnalist
scriitor Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materFacultatea de Filosofie a Universității din București  Modificați la Wikidata
PremiiCommendatore dell'Ordine della Stella della solidarietà italiana[*][[Commendatore dell'Ordine della Stella della solidarietà italiana |​]]  Modificați la Wikidata

Mihai Pelin (n. 25 august 1940, Cernăuți – d. 14 decembrie 2007, București) a fost un istoric, scriitor și publicist român.

S-a născut în vara lui 1940, la Cernăuți, de unde familia sa a fugit de Armata Roșie după cedarea acestui teritoriu către URSS. A absolvit Facultatea de Filozofie din București, a fost jurnalist la „Scânteia Tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” și „Flacăra”. A debutat editorial cu volumul „Redactori și pianiști” (1967) și a fost membru al Uniunii Scriitorilor.

După 1990, a lucrat activ la „Baricada” și „Expres Magazin”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul Național” și „Cronica Română”. În această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc.

A fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securități în scopul publicării documentelor studiate.[necesită citare] Rezultat al acestor documentări, a coordonat editarea primelor patru volume ale „Cărții Albe a Securității” (1996-1997).[3]

În ianuarie 2006, Mihai Pelin a fost numit Comandor al Ordinului Solidarității Italiene pentru aportul adus de lucrările sale la elucidarea activității umanitare a unor medici militari italieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[4] Pe parcursul anului 2007 a fost spitalizat la Fundeni, unde a decedat, răpus de ciroză.

Cărți publicate

[modificare | modificare sursă]
  • Redactori și pianiști, 1967
  • Inaderență, 1968
  • Miorița nu s-a născut lângă stele (1973)
  • Căderea Plevnei, 1977
  • Șa pierdută pe mare, 1983
  • Speranța, 1984
  • Requiem pentru Convenția de la Geneva (ed. I - 1988, Veneția; ed. II - 1996, București)
  • Epistolarul Infernului (1993)
  • Sioniști sub anchetă (1993)
  • Legendă și adevăr (1994)
  • Istorii literare și artistice (1996)
  • Culisele spionajului românesc (1997)
  • Miza războiului (1998)
  • Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate (1999)
  • ARTUR – Dosarul lui Ion Caraion (2001)
  • Iluziile lui Iuliu Maniu (2 vol, 2001-2002)
  • Opisul emigrației politice (2002)[5]
  • Genii și analfabeți (2002)
  • Italieni, vă ordon, treceți Prutul! (2003)
  • Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică (2003)
  • SIE & SRI - Trecutul nu se prescrie (2004)
  • Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști (2005)
  • Diplomație de război, România-Italia 1939-1945 (2005)
  • Raidul escadrei trădate (2005)
  • Deceniul prabușirilor (1940-1950): viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști (2005)
  • Marele rapt regal (2006)
  • Săptămâna Patimilor (23-28 iunie 1940), (2008)
  1. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  2. ^ Library of Congress Authorities, accesat în  
  3. ^ „In memoriam Mihai Pelin”, In memoriam Mihai Pelin, accesat în  
  4. ^ 31 mai 2006 - http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-05-31/mihai-pelin-decorat-de-statul-italian.html
  5. ^ Agentul lui Ceausescu, 24 iunie 2002, Evenimentul zilei, accesat la 21 iunie 2013

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Interviuri