Jocul cu moartea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Jocul cu moartea
Jocul cu moartea.jpg
Coperta ediției princeps din 1962
Informații generale
Autor Zaharia Stancu
Subiect Primul Război Mondial
Gen roman picaresc
roman de război
Ediția originală
Limba română
Editură Editura pentru Literatură, București
Țara primei apariții RPR R.P.Romînă
Data primei apariții 1962
Format original Tipăritură
Număr de pagini 304

Jocul cu moartea este un roman picaresc de război[1] scris în anii 1956-1962 de Zaharia Stancu și publicat în 1962 de Editura pentru Literatură din București.[2] Romanul reia firul narativ din Desculț (1948) și continuă biografia fabuloasă a lui Darie în stilul scrierilor lui Panait Istrati.[3] El se situează cronologic în ciclul epic al lui Darie între povestirea „Florile pământului” (1954), ce va deveni ulterior capitol final al romanului Desculț, și romanul Pădurea nebună (1963).

Autorul prezintă călătoria forțată a adolescentului Darie prin țările din Peninsula Balcanică în frământatul an 1917 și încercarea sa de a se întoarce în România. Tânărul inocent, încă nealterat de contactul cu mizeria umană, este însoțit pe parcursul acestui drum de un individ declasat și cinic poreclit Diplomatul. Cei doi încearcă să supraviețuiască războiului, bolilor și foametei, devenind martori ai destrămării imperiilor și ai renașterii națiunilor ce-și reclamau imperios independența. Darie se maturizează pe parcursul acestei călătorii și ajunge cu bine în patrie, în timp ce Diplomatul sfârșește prin a fi arestat de autorități.

Romanul a fost ecranizat în 1976 de regizorul Andrei Blaier într-un film intitulat Prin cenușa imperiului,[4] în care rolurile principale au fost interpretate de Gabriel Oseciuc (Darie) și Gheorghe Dinică (Diplomatul).

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Acțiunea romanului începe în toamna anului 1917 în Bucureștiul vremelnic ocupat de armatele germane și austro-ungare. Comandatura germană a rechiziționat o turmă de oi, pe care a încărcat-o într-un tren de marfă, împreună cu nutrețul necesar, și a cerut poliției să-i trimită de urgență 20 oameni pentru a se îngriji pe drum de hrănirea oilor. Un comisar capturează 23 de persoane fără acte într-o razie pe străzile Bucureștiului și îi predă trupelor germane, care îi îmbarcă cu forța în același tren. Printre indivizii prinși de poliție se află și Darie, un tânăr țăran șchiop care sosise la București cu două luni mai înainte pentru a-și crea o viață mai bună. În prima noapte, Diplomatul, un individ declasat ce pretindea că fusese consul, dar care era de fapt „nene la o casă de fete” de pe Calea Griviței, măsluitor de cărți și escroc, încearcă să fure banii lui Darie și este înjunghiat de acesta. Vagonul ia foc în îmbulzeala creată, iar doi bărbați (Spelbul și Siteavul) din grupul celor luați cu forța de nemți îl salvează de la moarte pe Diplomat.

Trenul trebuia să părăsească România la Orșova, urmând a fi preluat de acolo de serviciul Căilor Ferate Austro-Ungare. Capătul de linie urma să fie unul dintre fronturile germane. La auzul veștii, naivul Darie are o explozie de bucurie nereținută la gândul că va călători și va vedea lumea. În timpul călătoriei, Darie trebuie să aibă grijă de cel pe care îl înjunghiase. Diplomatul îl poreclește „Scaurus” („picior strâmb” în limba latină) și-i spune că-l va sili să-i plătească fapta, făcându-l sluga lui. Darie află de la Diplomat că trenul nu merge în Germania, ci în Balcani, în apropiere de Bitolia; oile trebuiau duse pe front, iar prizonierii urmau să fie folosiți acolo la săparea tranșeelor.

În timpul traversării Dunării, Spelbul reușește să evadeze, iar Siteavul îl ucide pe frizerul Noe Dodu pe care-l dușmănea de mai mult timp din cauza unei femei. Ajunși la Semendria, feldwebelul neamț îi lasă liberi pe prizonierii români să se plimbe prin oraș până când urmau să sosească locomotivele noi. Tânărul Darie se desparte de grup și rătăcește prin localitatea distrusă de război, pe ale cărei străzi se aflau oameni spânzurați. El cumpără o pereche de ghete de la un sârb și este salvat de la moarte de o sârboaică văduvă, care-i dă de mâncare și îi spală hainele. Apropiindu-se de linia frontului, trenul trece peste o mină aflată pe calea ferată și deraiază în urma exploziei provocate de partizanii sârbi. În urma acestui incident mor mai multe persoane, printre care și Siteavul.

După două zile și două nopți, trenul ajunge la capătul de linie. Oile sunt descărcate din vagoane, iar prizonierii români așteaptă să fie duși pe frontul din Bitolia. Aeroplanele Armatei Franceze bombardează gara în acea după-amiază, iar în vacarmul produs de atacul aerian Darie și Diplomatul scapă de sub supravegherea soldaților care îi păzeau și reușesc să fugă, ascunzându-se într-o pădure. Cei doi vor să meargă în direcții opuse: Darie, căruia i se făcuse dor de țară, vrea să se întoarcă acasă, în timp ce Diplomatul dorește să traverseze Marea Adriatică pentru a ajunge în Italia. Cei doi pornesc împreună spre Albania, traversează păduri și munți și sunt pe punctul de a fi împușcați de doi clefți greci pentru a li se fura încălțămintea. Într-un sat devastat de război ei nimeresc în mijlocul unor lupte între soldații nemți și partizanii macedoneni. Sunt capturați de macedoneni și luptă alături de ei împotriva nemților, fiind apoi lăsați liberi să plece. Conducătorul partizanilor îi sfătuiește să meargă înspre România, deoarece traversarea Albaniei era periculoasă din cauza tulburărilor mari ce aveau loc în acea țară.

În timpul drumului, Darie are halucinații și este îngrijit de Diplomat. Un turc le fură hainele pe când se scăldau într-un râu, dar două grecoaice (Chrisis și Popi), care nu-și mai văzuseră bărbații de trei ani, îi salvează din această situație neplăcută și le dau mâncare, băutură și haine, apoi fac dragoste cu ei. Darie și Diplomatul trec clandestin granița în Bulgaria și sunt arestați de grăniceri, dar sergentul bulgar, care avusese înainte de război o grădină de zarzavat pe malurile Călmățuiului, îi lasă liberi și le arată drumul către țară. După trei săptămâni de drum, cei doi pribegi ajung în satul Cosui de pe malul bulgăresc al Dunării. Bat la ușa unei case și sunt primiți de un pescar român pe nume Raliș Tuie, căruia Diplomatul îi oferă o mahmudea de aur (pe care o furase de la grecoaice) pentru a-i trece Dunărea. Pescarul îi lasă moneda ca zălog nurorii sale, Lița, și apoi îi trece cu luntrea pe malul românesc.

Darie și Diplomatul traversează pe jos câmpia Bărăganului și ajung la București după trei luni de absență. Ei intră într-o cafenea, iar fostul consul mărturisește că a furat mahmudeaua de la nora luntrașului. Acolo, Diplomatul este recunoscut de comisarul Aburel și arestat; el era căutat de autorități pentru că umpluse Bucureștiul cu bancnote false. Rămas singur, Darie se duce la frizeria lui Dodu din cartierul Tei și-i spune Anghelicăi că soțul ei și bărbatul cu voce siteavă muriseră. Mahalagioaica îl primește în gazdă, iar tânărul își reia vechea ocupație de vânzător de ziare. În prima zi de lucru Darie află din ziarul Bukarester Tageblatt că avusese loc o revoluție la Petrograd, iar guvernul provizoriu condus de Kerenski fusese arestat de bolșevici. El prevede că și Kaiserul va fi răsturnat în curând de la putere.

Structură[modificare | modificare sursă]

Romanul Jocul cu moartea nu este împărțit în capitole, părțile componente nefiind separate de spații libere.

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • Darie - un țăran în vârstă de aproape 15 ani,[5] originar din satul Omida de pe valea Călmățuiului. Venise la București cu două luni mai înainte pentru a-și clădi o viață mai bună, fiind trimis de boierul Arizan din Clocociov. A lucrat mai întâi ca slugă în casa boierului de la București și apoi ca vânzător stradal de ziare, fiind capturat de poliție cu ocazia unei razii și trimis la muncă forțată în folosul armatei germane de ocupație.
  • Diplomatul - un bărbat între două vârste, pretins aristocrat, ce susține că vorbește 12 limbi străine; potrivit propriilor afirmații, s-a născut la Khartoum (Sudan), unde tatăl său era consul,[6] și nu a muncit niciodată.[7] Cu 18 ani în urmă, pe când avea vârsta de 22 de ani, el și-a convins familia să se sinucidă cu mangal, după ce o adusese la ruină în urma unei investiții nereușite în industria automobilelor, dar el și fratele său Dick s-au eschivat de la acest gest.[8] Rudele sale bogate au intervenit în favoarea lui și au obținut numirea sa în funcția de consul în diferite locuri (Varna, Uppsala și Bitolia). Diplomatul afirmă inițial că se numește Temistocle Filodor, dar în diferite momente se prezintă sub alte nume (Zeno Zenon, Serafim, Cosîmbescu).
  • Noe Dodu - un om tânăr, cu capul țuguiat și chel și cu mustața blondă, ce a fost înainte de război proprietarul unei frizerii în cartierul Tei, dar pe care a pierdut-o la cărți. Este căsătorit cu o femeie pe nume Anghelica cu care are o fată pe nume Sița. A luptat pe frontul din Transilvania, apoi s-a retras cu armata în Moldova, apoi a dezertat și s-a întors în Bucureștiul aflat sub ocupație. Este ucis de siteav cu ocazia trecerii Dunării.
  • Siteavul - un bărbat bondoc și vânjos, cu voce răgușită (siteavă); prenumele său este Costică. Trăiește la București cu nevasta frizerului Dodu. Îl ucide pe acesta din urmă cu ocazia traversării Dunării. Moare în una din zilele următoare în urma deraierii trenului.
  • Spelbul - un tânăr înalt și cu fața spălăcită (spelbă), care a luptat pe frontul din Transilvania și a căzut prizonier lângă Corabia, dar a evadat. S-a refugiat la București și a trăit acolo în timpul ocupației; a fost capturat de câteva ori de autoritățile de ocupație și trimis la muncă forțată, dar a reușit să fugă de fiecare dată. Evadează din tren înainte de traversarea Dunării în Serbia.
  • Uwe Uhl - feldwebel german, șeful grupului de soldați ce însoțeau trenul. Este ucis în bombardamentul aviației franceze din apropiere de Bitolia.
  • Diomedis și Petrachis - doi tâlhari greci („clefți”) din Macedonia
  • Gură-Neagră - comandantul grupului de partizani macedoneni; are un fiu pe nume Nuși, care moare în luptele cu nemții. A lucrat cu ani în urmă ca paznic al moșiei boierului Arizan de la Clocociov și vorbește limba română.
  • căpitanul Miloș - ofițer în armata sârbă, care s-a alăturat partizanilor macedoneni
  • Zicu - macedoneanul căruia i-a fost ucisă fetița (Milena)
  • Chrisis și Popi - cele două grecoaice care îi ajută pe fugari; soții lor fuseseră luați în armată cu trei ani în urmă
  • Ivan - fiul lui bai Gheorghe, sergent bulgar de grăniceri; a avut înainte de război o grădină de zarzavat pe valea Călmățuiului
  • Raliș Tuie - pescar român de pe malul bulgăresc al Dunării
  • Lița - nora lui Raliș Tuie, are doi copii cu Nedelcu, fiul pescarului
  • Aburel - comisar de poliție la București
  • Anghelica - soția frizerului Noe Dodu și ibovnica siteavului

Scrierea și publicarea romanului[modificare | modificare sursă]

Romanul Jocul cu moartea a fost scris în perioada 1956-1962, după cum a menționat însuși autorul pe ultima filă a cărții,[9] și a fost publicat în 1962 de către Editura pentru literatură din București,[2] într-un tiraj de 30.205 exemplare.[10] Volumul conținea o scurtă prezentare, semnată de criticul Radu Popescu, pe manșetele copertei. În cursul vieții autorului au avut loc două reeditări ale acestui roman: ed. a II-a (Editura pentru literatură, București, 1966, 260 p.) și ed. a III-a (Editura pentru literatură, București, Colecția Biblioteca pentru toți, 1968, 302 p.).

Mărturisirea scriitorului că romanul ar fi fost scris „dintr-o răsuflare” pe parcursul unei săptămâni, adică de luni dimineața până sâmbătă „către ora șase”,[11] se referă probabil doar la o primă versiune, ce ar fi fost definitivată pentru tipar abia după vreo șase ani, timp în care autorul ar fi lucrat la redactarea celor cinci volume ale cărții Rădăcinile sunt amare (1958-1959) și la realizarea unei versiuni uriașe a romanului Desculț (3 volume, 1960). Ediția definitivă publicată în Scrieri, vol. 8 (Editura Minerva, București, 1977), alături de romanul Pădurea nebună, conține puține diferențe față de ediția princeps, caracterizându-se doar printr-o împărțire a textului în mai multe alineate pentru ca textul să poată fi lecturat mai ușor.

Surse de inspirație[modificare | modificare sursă]

Inspirație autobiografică[modificare | modificare sursă]

Scriitorul Zaharia Stancu la vârsta maturității literare

Întâmplările relatate de Zaharia Stancu în romanul Jocul cu moartea sunt inspirate într-o oarecare măsură din biografia autorului. Scriitorul s-a născut la 5 octombrie 1902 într-o familie de țărani din satul Salcia (azi în județul Teleorman), situat în Câmpia Dunării. Părinții săi erau Tudor Stancu Mitroi și Maria Stancu (născută Delcea Bratu) și aveau împreună șapte copii, plus alți copii din căsătoriile anterioare. Micul Zaharia a urmat în anii 1911-1915 cursurile școlii primare din localitatea natală, neputând să-și continue pregătirea școlară din cauza sărăciei familiei. În consecință, a fost nevoit să se angajeze în 1915 ca băiat de prăvălie și ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede, apoi în 1917 a lucrat ca argat pe moșia boierească a lui Dinu C. Ioanid (cunoscut sub pseudonimul literar de Dinu Nicodin) din satul dunărean Lisa.[12][13]

În anul 1917 sosește în Bucureștiul ocupat de armatele germano-austriece, încercând să se angajeze ca vânzător de ziare. În același an face o călătorie de nevoie la sudul Dunării,[12] prin Balcani, fiind silit de autoritățile de ocupație să ducă, împreună cu alți tineri, un transport de oi destinat trupelor germane din Serbia. Acest peregrinaj va fi descris mult mai târziu în romanul Jocul cu moartea;[13] el avea atunci vârsta de aproape 15 ani la fel ca și tânărul Darie, personajul principal al cărții. Întors în țară, lucrează ca vânzător de ziare în București, picolo la restaurantul Gării Obor și muncitor la o fabrică de săpun, apoi ca ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele (1918-1920). Decide să-și continue studiile și se înscrie în 1920 ca elev la liceul din Roșiorii de Vede, începând să publice articole și fragmente literare.[13]

Întâmplările prin care a trecut cu prilejul călătoriei sale prin Balcani au fost povestite de Zaharia Stancu în articolul „Note de drum”, pe care l-a publicat sub pseudonimul Mitroiu Th. Ștefan după război, în 1921, în Ziarul științelor și al călătoriilor (nr. 49 din 6 decembrie 1921; vezi și „Pagini regăsite”, în revista România literară, anul V, nr. 41, 1972). Călătoria a fost descrisă parțial de autor în însemnările din volumul autobiografic Viață, poezie, proză!... : Confesiunile lui Darie (Ed. Eminescu, București, 1975, pp. 75, 123, 128 și 231).

Sursa de inspirație pentru personajul Diplomatul[modificare | modificare sursă]

În câteva pasaje din primul volum al ciclului miscelaneu Rădăcinile sunt amare (pp. 87, 208-209 și 214-216) există, de asemenea, unele referiri la Nicu Filipovici, persoana care i-a servit ca model pentru personajul Diplomatul („a cărui viață o trecusem pe scurt într-unul din caietele mele, cu intenția ca mai târziu să făuresc din ea un roman”, își amintea scriitorul).

Publicistul Constantin Bacalbașa prezentase drama familiei Filipovici în lucrarea memorialistică Bucureștii de altădată.[14][15] Familia Filipovici era originară din Piatra Neamț și fusese adusă la București de fiul cel mare, Nicu, pe care Bacalbașa îl descria ca un „tânăr chipeș, în totdeauna elegant, fanfaron, grandoman, lăudăros, (...) inteligent, însă incapabil de vreo afacere serioasă și lipsit de simț moral”.[16] Acesta a sperat să se îmbogățească prin înșelarea unor cetățeni naivi să facă plasamente financiare într-o întreprindere englezească inexistentă și apoi în 1912, fiind urmărit de creditori, i-a convins pe membrii familiei (bunica, tatăl, mama, cinci frați și două surori) să se sinucidă în grup prin asfixierea cu mangal în podul casei închiriate din str. Popa Rusu nr. 38. El și cu un frate pe nume Iorgu au pretextat că se duc să se împuște în grădina Cișmigiu, dar s-au sustras de la săvârșirea acestui act.[14] Această dramă a produs o vâlvă mare în presa capitalei din acei ani.[17][18]

Frații Filipovici au dispărut fără urmă după sinuciderea familiei lor, fiind căutați de autorități pe tot teritoriul țării. Nicu Filipovici era urmărit ca falit fraudulos în urma numeroaselor datorii neachitate, în timp ce sergentul Iorgu Filipovici era dat ca dezertor din armată, deoarece dispăruse fără permisie. Cei doi frați au fugit în Bucovina, iar de la Mănăstirea Putna au trimis o scrisoare în limba engleză unui prieten pe nume Boncescu, căruia îi cereau să le trimită de urgență o sumă de bani. Scrisoarea a fost interceptată de autorități, care cunoșteau relațiile lui Boncescu cu frații Filipovici, iar directorul organelor de siguranță din București a plecat imediat la Putna și i-a identificat pe frații Măgură (numele cu care semnaseră scrisoarea). Cei doi frați au fost arestați de autoritățile austriece din Bucovina în mai 1912, fiind aduși la București.[19]

Nicu Filipovici s-a ocupat mai târziu cu falsificarea de bani și a devenit „eroul chestiei scandaloase a pașapoartelor” din 1924.[14][20] El a fost autorul ideii și, alături de generalul Alexandru Văitoianu și de Richard Franasovici (subsecretar de stat la Ministerul de Interne), unul dintre fondatorii societății anonime „Petrolul Național”, care s-a ocupat de obținerea ilegală a sute și mii de pașapoarte de la Ministerul de Interne (condus de generalul Artur Văitoianu, fratele lui Alexandru și fost prim-ministru) pentru țăranii români ce doreau să emigreze în țările de pe continentul american. Țăranii plăteau intermediarilor sume de 30—50.000 lei și primeau în schimb pașapoarte și bilete de vapor până la Cherbourg, unde erau abandonați și lăsați să se descurce singuri. Generalul Alexandru Văitoianu a fost arestat, dar eliberat ulterior.[21] Filipovici s-a recunoscut în portretul Diplomatului, mărturisindu-i lui Zaharia Stancu, care-i trimisese un volum cu dedicație, că „în realitate am fost mult mai netrebnic decât în romanul tău”.[11][14]

Analiză literară[modificare | modificare sursă]

Criticul Eugen Simion includea Jocul cu moartea printre cărțile ce l-au consacrat pe Zaharia Stancu ca romancier, permițându-i construirea unei biografii fabuloase și neobișnuite, fără a se ști cât de exactă ar fi aceasta.[22] Perioada în care are loc acțiunea este localizată precis de autor la începutul cărții, într-o notă de prezentare de pe prima filă a cărții: „Acțiunea acestei cărți se petrece în toamna anului 1917, cînd o mare parte a Romîniei și aproape toate țările din peninsula Balcanică se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriace”.[23]

Acțiunea romanului este povestită la persoana I-a de către adolescentul Darie, personaj emblematic al scrierilor lui Zaharia Stancu. Scriitorul afirmase în mai multe rânduri că Darie este el: „Toate cărțile mele sunt rupte din realitate. [...] Nu sunt lipsit de imaginație, numai că n-am nevoie de ea”, se confesa el.[24] Romanele sale nu sunt cărți de memorii, ci cărți în care autorul amestecă experiența sa de viață cu romanțarea gazetărească și cu ficțiunea pură. Dornic să lupte cu uitarea, el nu poate să se detașeze îndeajuns de subiectivitatea amintirilor și să-și disciplineze fluxul mărturisirii pentru a separa adevărul de imaginație. Biografia fabuloasă a lui Darie tinde astfel să întunece biografia reală a lui Zaharia Stancu,[24] aducându-i acesteia din urmă un spirit de aventură.

Formarea etică a tânărului Darie[modificare | modificare sursă]

Jocul cu moartea este construit după o formulă picarescă și prezintă descoperirea lumii de către un adolescent curios într-o perioadă de război când oamenii își arată adevăratul caracter.[1] Darie a fost ursit la naștere să țipe sfâșietor doar în interiorul lui, fără a fi auzit, să nu cunoască fericirea și să viseze cu ochii deschiși.[25] Pe parcursul călătoriei sale, el aude permanent comentariile făcute de o voce interioară (pe care Eugen Simion le consideră a fi „suspine lirice” asemănătoare cu versetele biblice din Ecleziastul) ceea ce conferă întâmplărilor mărunte pe care le traversează o dimensiune relativistă a eternității. Contopirea realității cu imaginația reprezintă un refugiu al personajului de vremurile sângeroase pe care le trăiește.[1]

Personajul principal, Darie se pripășise de puțină vreme la București unde lucra ca vânzător de ziare. Capturarea sa în timpul unei razii și trimiterea împreună cu un grup de coate-goale (pleava orașului) să însoțească un transport de oi până pe frontul sudic, în Bitolia, îi oferă ocazia să călătorească prin Serbia, Macedonia și Bulgaria în stil Panait Istrati și să cunoască medii sociale noi. Călătoria are parte de momente neprevăzute și senzaționale, tipice literaturii picarești. Darie este atacat încă din prima noapte de un ins dubios (poreclit Diplomatul, al cărui nume real rămâne necunoscut) care vrea să-i fure banii, se apără de el, înjunghiindu-l cu cuțitul, și între ei se înfiripă o relație ciudată. Cele două personaje scapă nevătămate dintr-o serie de primejdii: un incendiu, o explozie, un bombardament, întâlnirea periculoasă cu doi clefți, capturarea de către cuțovlahi și lupta alături de aceștia împotriva nemților, arestarea de către grănicerii bulgari, traversarea periculoasă a Dunării etc. Darie are parte de două întâlniri providențiale care-l salvează de la o posibilă soartă tragică: mai întâi cu Gură-Neagră, căpetenia partizanilor macedoneni, ce fusese mai demult pândar al moșiei boierului Arizan de la Clocociov, și apoi cu Ivan, sergent grănicer bulgar, fiul lui bai Gheorghe, ce avusese înainte de război o grădină de zarzavat pe valea Călmățuiului. Sosirea la București coincide cu arestarea guvernului provizoriu rus condus de Kerenski, ceea ce-i oferă mult mai maturului Darie ocazia de a-i striga în urechi mareșalului Mackensen, ieșit să se plimbe pe Calea Victoriei, că „o să se ducă dracului și Kaiserul”.[9]

Deși Primul Război Mondial este contextul istoric în care au loc evenimentele cărții, autorul nu-l descrie în mod direct, ci prin ecourile sale asupra personajelor.[1] Războiul real se repercutează însă pe plan simbolic în lupta unui tânăr cu greutățile vieții. Simbolistica se transferă uneori pe plan epic ca în lupta lui Darie cu un șarpe, în care scapă nevătămat datorită agilității sale.[26]

Simbioza stranie a două personaje antagonice[modificare | modificare sursă]

Cele două personaje principale ale romanului, Darie și Diplomatul, sunt prezentate în antiteză. Călătoria lor prin Balcanii devastați de război și de mizerie prilejuiesc reflecții morale cu privire la caracterul oamenilor. Cei doi călători simbolizează aspecte morale contradictorii ale oamenilor: cinstea și puritatea (Darie), respectiv ticăloșia și murdăria (Diplomatul), adică prin reducție Binele și Răul, Frumosul și Urâtul, forța și slăbiciunea.[27]

Diplomatul este un escroc de mare clasă din stirpea lui Gore Pirgu și recunoaște cu cinism că el nu a muncit niciodată, deoarece munca nu-i poate produce acea voluptate pe care i-o produce furtul și înșelăciunea.[28] Personajul are identități multiple, prezentându-se sub diferite nume și afirmând că a avut ocupații numeroase (consul, circar, „nene la o casă de fete”, falsificator de acte și de bani). În opinia sa, oamenii merită să fie disprețuiți pentru că muncesc și se supun legilor,[29] adăugând ulterior că singura șansă de supraviețuire a omenirii o constituie renunțarea la conștiință („Eu, băiete, nu mai am de mult mustrări de conștiință. La început, când eram băiețandru, ca orice om, am avut și eu o conștiință. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conștiință, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conștiința și aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit ca nu o mai am. Nu se poate trăi fără inimă, fără cap, sau fără măruntaie. Dar fără conștiință se poate trăi, și chiar foarte bine”, îi mărturisește cu seninătate lui Darie).[30]

Spre deosebire de Diplomatul învechit în rele, tânărul Darie simbolizează omul cu un caracter moral pur, dominat de dorința intensă de a cunoaște și deschis către noi experiențe formative. Principalul său mijloc de cunoaștere este evadarea în lumea visului, care constituie și un mod de a refuza lumea imperfectă în care trăiește. El este nevoit să lupte pentru supraviețuire nu doar cu elementele potrivnice ale Naturii, ci și cu elementele ascunse ale Răului înrădăcinate în fiecare individ.[31]

Asocierea celor două personaje, bazată pe instinctul de autoconservare, este rodul unei fatalități istorice, căreia i se supun toate destinele individuale. Între cele două personaje are loc o simbioză existențială stranie, precum cea între elementele Yin și Yang, fiecare aducându-și aportul la supraviețuirea comună.[32] Atât Diplomatul, câr și Darie luptă pentru viață, dar miza și câștigul nu este același. Primul luptă să-și scape doar propria piele (de aceea Darie îl poreclește Stârvul) și este dispus în acest sens la compromisuri morale, în timp ce tânărul său tovarăș luptă să salveze o valoare morală și prin aceasta însăși viața. Odată cu încheierea experienței crude ce i-a adus împreună, cele două personaje se despart, fiecare urmându-și propriul drum. Nici o reconciliere între cele două destine nu este posibilă. Darie suferă o maturizare dramatică ca martor al ororilor războiului și al dezumanizării oamenilor, cristalizându-și un ideal moral și începând un drum ascendent, în timp ce Diplomatul își continuă drumul descendent către propriul infern.[31]

Stil literar[modificare | modificare sursă]

Stilul narativ al scriitorului este identic cu cel existent în romanele anterioare, inclusiv stilul flash-back-ului. Darie evocă periodic momente din copilăria sa petrecută la Omida, cunoscute deja din Desculț, precum povestea străbunicii Zarinca și a turcului Daud, care voise să o ucidă, dar a sfârșit prin a se creștina și a o lua de nevastă, sau fapta Dioaicăi, cea care a scos ochii sfinților din biserică.[1] Spre deosebire de alte scrieri, Zaharia Stancu păstrează aici o stare de mister, nedezvăluind nici adevărata identitate a Diplomatului și nici viciul pe care îl cultivă acesta și care-i adusese decăderea socială.[26]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Criticii literari au scos în evidență caracterul picaresc și pitoresc al romanului,[33] considerându-l printre cele mai reușite scrieri ale lui Zaharia Stancu. Eugen Simion includea Jocul cu moartea printre cărțile ce l-au consacrat pe Zaharia Stancu ca romancier, permițându-i construirea unei biografii fabuloase și neobișnuite, fără a se ști cât de exactă ar fi aceasta,[22] în timp ce Nicolae Manolescu susținea că Jocul cu moartea, la fel ca și Șatra (1968), „ar putea să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată, oricum, alta decât aceea la care s-ar fi gândit”.[34]

Concentrația epică a romanului este mai ridicată decât în celelalte cărți ale lui Zaharia Stancu,[33] făcând ca Jocul cu moartea să fie creația „cu cea mai accentuată tentă de Bildungsroman” a ciclului lui Darie, după cum o aprecia Mariana Ionescu.[35] Textul epic al romanului este întrerupt pe alocuri de numeroase interludii lirice. Criticul Valeriu Cristea a evidențiat existența a numeroase scene naturaliste în acest roman care descriu distrugerile și mizeria cauzate de Primul Război Mondial. Naturalismul lui Zaharia Stancu este însă unul subiectiv și liric, încălcând principiul impasibilității tipic scrierilor lui Émile Zola. Scriitorul prezintă mizeria războiului nu în mod obiectiv, ci cu ură față de cei vinovați de producerea acestui dezastru, dar și cu speranță că rana produsă de război se va vindeca.[33]

Jocul cu moartea a fost descris de critică drept un roman formativ al adolescentului Darie. În opinia criticului Mircea Zaciu, el este un roman al inițierii etice, spre deosebire de Desculț care este un roman al inițierii sociale, Pădurea nebună - roman al inițierii erotice și Ce mult te-am iubit - roman al inițierii în moarte. Experiențele numeroase ale lui Darie nu contribuie numai la formarea sa pe plan etic, ci și pe plan spiritual, adăuga Nicolae Manolescu, considerând că acest roman este o „mică povestire simbolică”.

Profesorul Eugen Simion considera că Jocul cu moartea este o carte interesantă prin „mișcarea, senzaționalul și culoarea ei”, deși mai slabă din punct de vedere estetic decât alte scrieri ale lui Zaharia Stancu, deoarece conține multe platitudini și absurdități.[36] În opinia criticului, romanul are un aspect documentar insuficient, iar autenticitatea întâmplărilor și a personajelor este discutabilă. Portretul Diplomatului ar avea nevoie de o complexitate morală mai mare, cu un accent pus pe inteligența și ipocrizia sa, în timp ce cinismul personajului pare unul demonstrativ în lipsa ironiei. Meritul cărții îl reprezintă imaginarea unei asocieri de nevoie a două personaje cu caractere antagonice, adică sugerarea unei legături misterioase între inocență și viciu.[28]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Romanul Jocul cu moartea a fost tradus în mai multe limbi străine: rusă (Игра со смертью (Igra so smertiu), Kiev, 1963; traducere de Ivan Kușnirîk), germană (Spiel mit dem Tode, Buchverlag der Morgen, Berlin, 1963; traducere de Alfred Kittner; reeditată în 1966 de editura Volk und Welt din Berlin), maghiară (Játek a halállal, Irodalmi Könyvkiadó, București, 1964; traducere de János Vistai András; reeditată în 1974 de Editura Eminescu din București), franceză (Le jeu avec la mort, Albin Michel, Paris, 1964; traducere de Iosif Igiroșianu), suedeză (Lek med döden, Tidens Bokklubb, Stockholm, 1964; traducere din engleză de Kjell Ekström; reeditată în 1972 și 1976 de editura Coeckelberghs din Göteborg-Stockholm), portugheză (O jogo do morte, Estúdios Cor, Lisabona, 1965; traducere de Fernanda Pinto Rodrigues), bulgară (Игра със смъртта (Igra săs smărtta), Narodna Mladej, Sofia, 1966; traducere de Mara Hinova), sârbă (Igra sa smirtju, Prosveta, Belgrad, 1967; traducere de Velimir Koluncija), turcă (Ölümle Oyun, Varlık Yayınları, Istanbul, 1967; traducere de Yahya Benekay și Fatma Pazarcı), spaniolă (El juego con la muerte, Editorial Alfa, Montevideo, 1968; traducere din franceză de Juan Carlos Somna), cehă (Hra se smrtí, Melantrich, Praga, 1968; traducere de Jaroslav Písecký), engleză (A gamble with death, Peter Owen, Londra, UNESCO Collection of Contemporary Works, 1969; traducere de Richard A. Hillard), finlandeză (Leikki nimeltä sota, Kustannusosakeyhtiö Otava, Helsinki, 1969; traducere de Pentti Vasara), ucraineană (Гра зі смертю (Gra zi smertiu), Dnipro, Kiev, 1973; traducere de Mîkola Cîșcevîi), norvegiană (Lek med døden, Trykt Forlag, Oslo, 1974; traducere din suedeză de Per Wollebæk), persană (Bazi ba marg, 1980; traducere de Muhammad Ali Sawti) și slovacă (Hra so smrťou, Pravda, Bratislava, 1989; traducere de Matej Hlôška).[37]

Ecranizare[modificare | modificare sursă]

Jocul cu moartea a fost primul roman al lui Zaharia Stancu care a fost ecranizat,[38] unul dintre personaje fiind eternul Darie, care apare în mai multe scrieri ale romancierului.[39] Studioul Cinematografic București a semnat în 1968 un contract cu romancierul pentru scrierea unui scenariu intitulat „Jocul”, după romanul Jocul cu moartea.[39] Contractul a fost reziliat în 1972, dar studioul a achiziționat totuși scenariul în august 1973.[40] Casa de Filme 1 a preluat scenariul și l-a încredințat regizorului Radu Gabrea; rolurile principale urmau a fi interpretate de actorii Toma Caragiu (Diplomatul) și Mircea Diaconu (Darie).[41][42] Filmul a intrat în faza de producție la 30 martie 1974, dar realizarea sa a fost întreruptă la 11 mai 1974 deoarece regizorul Radu Gabrea rămăsese definitiv în Germania.[40]

Realizarea filmului a fost preluată apoi de Andrei Blaier care a refăcut scenariul original, împreună cu Horia Stancu, fiul scriitorului,[42] și a predat în noiembrie 1974 un scenariu regizoral. Cineastul a evidențiat valoarea morală a romanului, afirmând următoarele: „În „Jocul cu moartea” am văzut pur și simplu Decalogul. Era în cartea asta tot răul și tot binele și eram hotărât să-l fac cu orice preț”.[42] Accentul filmului a fost pus pe căutarea de sine a personajelor, ce se materializează în cazul lui Darie prin strigătul final: „Eu sunt Darie al lui Darie al lui Darie!”.[43][44] Casa de Filme 3 a reluat în aprilie 1975 proiectul de realizare a unul film după romanul lui Zaharia Stancu, iar filmul a intrat din nou în faza de producție la 5 mai 1975, cu un deviz calculat de 3,8 milioane lei, mărit apoi la 4,2 milioane lei.[40]

Filmările au durat 48 de zile și au avut loc în perioada 25 iulie - 20 octombrie 1975. Rolurile principale au fost interpretate de Gheorghe Dinică (Diplomatul) și Gabriel Oseciuc (Darie), în timp ce restul distribuției era format din Cornel Coman (Spelbul), Ștefan Sileanu (Siteavul), Ferencz Bencze (Dodu), Ernest Maftei (lăutarul țigan), Jean Reder (feldwebelul), Károly Sinka (ofițerul german), Irina Petrescu (sârboaica), Florina Cercel și Elena Albu (cele două grecoaice), Boris Ciornei (pescarul), Cornel Gârbea (conducătorul partizanilor sârbi), Andrei Codarcea (interpretul sârb) ș.a.[43][45] Filmul a fost realizat pe o peliculă color (2864 de metri) și are o durată de 105 minute.[46]

Titlul filmului a fost schimbat la solicitarea lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste (C.C.E.S.), căruia i-a plăcut replica „Toate imperiile se fac praf și pulbere” spusă la un moment dat de unul dintre personaje; el a dorit un titlu care să se refere la destrămarea imperiilor și a fost aleasă varianta Prin cenușa imperiului, deși Blaier a afirmat că „asta nu era decât o conotație a filmului, între toate celelalte, dar probabil că asta l-a și salvat să treacă mai ușor de cenzură”.[42][47] Filmul a avut premiera la 8 martie 1976[43][46] și a fost vizionat de 2.620.844 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.[48]

Prin cenușa imperiului a fost primit favorabil de către critica cinematografică, care a evidențiat autenticitatea acțiunii, viziunea demistificantă a istoriei, interpretarea seducătoare a lui Gheorghe Dinică și regia profesionistă a lui Andrei Blaier. Criticul Călin Stănculescu îl considera una dintre „marile ecranizări ale cinematografiei românești”,[49] afirmând că acest film are o „monumentalitate și profunzime prin paralelismul dintre agresivitatea mecanismului Istoriei și dimensiunile grotești ale eforturilor individuale de a supraviețui cu orice preț”.[50] O opinie mai nuanțată a formulat-o Tudor Caranfil care a remarcat că succesiunea întâmplărilor nu determină o creștere a dramatismului, iar prăbușirea personajelor în Infern este, din acest motiv, prea schematică.[51]

Asociația Cineaștilor din România (ACIN) a acordat în 1976 acestui film Marele Premiu pentru filmele artistice de lung metraj (ex-aequo cu filmul Osînda al lui Sergiu Nicolaescu),[52][53] iar compozitorul Radu Șerban a primit Premiul pentru muzică.[52][54] Filmul a obținut și unele distincții internaționale: Premiul pentru interpretare masculină (Gheorghe Dinică) la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary (1976), Mențiunea specială a juriului la Rencontres Internationales Film et Jeunesse de la Cannes (1977) și Diploma de Onoare pentru evocare istorică la Festivalul internațional al filmului neorealist și de avangardă de la Avellino (1978).[46]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 29.
  2. ^ a b Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Zaharia Stancu”, în România literară, București, anul XXXV, nr. 40, 9-15 octombrie 2002.
  3. ^ Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, pp. 28-29.
  4. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 18, 133.
  5. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 276.
  6. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 22.
  7. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 25.
  8. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, pp. 88-94.
  9. ^ a b Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 303.
  10. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 304.
  11. ^ a b Zaharia Stancu, Viață, poezie, proză!... : Confesiunile lui Darie, Editura Eminescu, București, 1975, p. 128.
  12. ^ a b Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 13.
  13. ^ a b c Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române M-Z, vol. II, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 607. ISBN 973-697-758-7
  14. ^ a b c d Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. 2, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999, pp. 284-285.
  15. ^ Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, ed. a II-a, vol. IV (1910-1914), Editura ziarului „Universul” S.A., București, 1936, pp. 78-82.
  16. ^ Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, ed. a II-a, vol. IV (1910-1914), Editura ziarului „Universul” S.A., București, 1936, p. 81.
  17. ^ Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, ed. a II-a, vol. IV (1910-1914), Editura ziarului „Universul” S.A., București, 1936, p. 82.
  18. ^ Vezi revista Manuscriptum, Volumul 10, editat de Muzeul Literaturii Române, 1979, p. 18.
  19. ^ Vedetot (pseudonim), „Informațiuni. Arestarea fraților Filipovici”, în Românul, Arad, anul II, nr. 97, 2/15 mai 1912, p. 9.
  20. ^ Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, ed. a II-a, vol. IV (1910-1914), Editura ziarului „Universul” S.A., București, 1936, p. 78.
  21. ^ Dr. Valeriu Pop, „Panamaua pașapoartelor”, în Acțiunea românească, Arad, anul I, nr. 2, 15 noiembrie 1924, p. 9.
  22. ^ a b Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 12.
  23. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 5.
  24. ^ a b Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 14.
  25. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 199.
  26. ^ a b Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 30.
  27. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 139-140.
  28. ^ a b Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, p. 31.
  29. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 60.
  30. ^ Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962, pp. 257-258.
  31. ^ a b Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 135.
  32. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 136.
  33. ^ a b c Valeriu Cristea, Interpretări critice, Editura Cartea Românească, București, 1970; citat preluat în Ion Pop (coordonator), Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 1999, p. 287, și în articolul „Centenar Zaharia Stancu” din revista Biblioteca Bucureștilor, anul V, 2010, p. 18.
  34. ^ Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 950.
  35. ^ Mariana Ionescu, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Editura Minerva, București, 1985.
  36. ^ Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, pp. 29-30.
  37. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 344-358. ISBN 978-973-88947-7-8.
  38. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 133.
  39. ^ a b Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 134.
  40. ^ a b c Prin cenușa imperiului”. secvente.ro. http://www.secvente.ro/2012/06/prin-cenua-imperiului/. Accesat la 14 octombrie 2012. 
  41. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 134-135.
  42. ^ a b c d Cristian Grosu, „Dinică: Un diplomat prin cenușa imperiului”, în Jurnalul Național, 25 mai 2007.
  43. ^ a b c Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 284.
  44. ^ Ioan Lazăr, Arta narațiunii în filmul românesc, Editura Meridiane, București, 1981, pp. 283, 287.
  45. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 140-141.
  46. ^ a b c Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 141.
  47. ^ Loreta Popa, „Prin cenușa imperiului”, în Jurnalul Național, 13 decembrie 2009.
  48. ^ Situația numărului de spectatori înregistrat de filmele românești ieșite în premieră până la 31.12.2014” (PDF). Centrul Național al Cinematografiei. 31 decembrie 2014. http://cnc.gov.ro/wp-content/uploads/2015/10/6_Spectatori-film-romanesc-la-31.12.2014.pdf. Accesat la 26 august 2016. 
  49. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 137.
  50. ^ Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 135-136.
  51. ^ Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme, Editura Litera Internațional, București, 2008, p. 718.
  52. ^ a b Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 18.
  53. ^ Uniunea Cineaștilor din România (ed.), Premiile cineaștilor 1970-2000, Editura și Tipografia Intact, București, 2001, p. 23.
  54. ^ Uniunea Cineaștilor din România (ed.), Premiile cineaștilor 1970-2000, Editura și Tipografia Intact, București, 2001, p. 24.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902-1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, pp. 28-31.