Arhitectură istoristă
(sfârșitul sec. al XIX-lea)
Arhitectura istoristă a fost un curent din secolul al XIX-lea, parte a istorismului ca fenomen social și intelectual, care a idealizat trecutul și a preconizat preluarea în acest context a formelor artistice din vechime.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub direcția lui Karl Friedrich Schinkel și Gottfried Semper, a avut loc afirmarea arhitecturii neoclasice și neorenascentiste.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după reprimarea revoluțiilor de la 1848, s-a afirmat în plan politic neoabsolutismul, însoțit de glorificarea evului mediu și dorința de întoarcere în trecut. În acel context au prins avânt mai ales arhitectura neogotică și arhitectura neobizantină, mai puțin arhitectura neoromanică, și, în România, arhitectura neobrâncovenească.
Contrariul istorismului, adică ruperea de trecut și găsirea de noi forme, a fost promovat de Secesiunea vieneză respectiv de Jugendstil și Art Nouveau.
 | Acest articol din domeniul arhitecturii este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa ! |