Vizualizare sursă pentru „Ion Luca Caragiale”

{{Pp-semi-vandalism|small=yes}}
{{Infocaseta Scriitor
| pseudonim = Policar, I., L., I.L.C., C., Ion, Luca, Falstaff, Nastratin, Zoil, I. L. Caragiale
| profesiune = [[dramaturg]], [[Nuvelă|nuvelist]], [[pamflet]]ar, [[poet]], [[scriitor]], director de teatru, comentator politic și [[ziarist]]
| naționalitate = [[Români|Român]]
| perioadă = [[1873]] - [[1912]]
| gen = [[Comedie]], [[Dramă]], [[Schiță]], [[Nuvelă]], [[Pamflet]], [[Poezie]]
| subiect = politică, cultură, cotidian, gramatica limbii române, istorie
| mișcare = naturalism
| operă_de_debut = octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”
| influențe = [[Vasile Alecsandri]], [[Costache Caragiale]], [[Iorgu Caragiale]], [[Honoré Daumier]], [[Nicolae Filimon]], [[Anatole France]], [[Paul Gavarni]], [[Costache Halepliu]], [[Bogdan Petriceicu Hasdeu]], [[Ion Heliade Rădulescu]], [[Eugène Labiche]], [[Frédérick Lemaître]], [[Niccolò Machiavelli]], [[Titu Maiorescu]], [[Cilibi Moise]], [[Teodor Myller]], [[Iacob Negruzzi]], [[Anton Pann]], [[Edgar Allan Poe]], [[Victorien Sardou]], [[Eugène Scribe]], [[William Shakespeare]], [[Émile Zola]]
| influențat = [[Ioan A. Bassarabescu]], [[Gheorghe Brăescu]], [[Ioan Alexandru Brătescu-Voinești]], [[Radu Cosașu]], [[Horia Gârbea]], [[Paul Gusti]], [[Eugène Ionesco]], [[Ioan Lăcustă]], [[Constantin I. Nottara]], [[Dumitru D. Pătrășcanu]], [[I. Peltz]], [[Victor Ion Popa]], [[Mihail Sebastian]], [[Mihail Sorbul]], [[George Mihail Zamfirescu]], [[Paul Zarifopol]], [[Apcar Baltazar]]
| semnătură = ILCaragialeSignature.png
| parteneri = [[Veronica Micle]], [[Maria Constantinescu]], [[Amellia Wellner]]
| copii = [[Mateiu Caragiale]]<br />[[Luca Caragiale]]<br />[[Ecaterina Logadi]]
| embedded1 = {{Membru Academia Română
| tip_membru       = post mortem}}
}}
'''Ion Luca Caragiale''' (n. {{Dată stil vechi|calendar=julian|link=y|1852|2|1}}<!--NU CORECTAȚI ACEASTĂ DATĂ FĂRĂ A CITI ȘI NOTA DE SUBSOL. După ILR a lui Călinescu au apărut informații noi: s-a găsit chiar certificatul lui de naștere --><ref name="datanasterii">[[Fișier:CertificatBotezCaragiale.png|dreapta|miniatura|200x200px|Certificatul de botez al lui Caragiale]] 
În privința datei nașterii au fost vehiculate și datele „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” ([[Șerban Cioculescu]]), bazate pe amintirile lui Caragiale. Certificatul de botez, descoperit în anii [[1970]] la [[Arhivele Naționale ale României|Arhivele Statului]], menționează: <div style="text-align:center">''Act de botez''</div>

: "La ''întâi'' ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci ''și doi'' au născut ''Iecaterina'' cu legiuitul dumisale soț a nume ''Dl Luca Caragiali'' ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. și astăzi la ''șapte'' ale lunii lui ''Februarie'' anul o mie opt sute cinci-zeci ''și doi'' s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-iscălitul preot al Bisericii ''satului Haimanale'' dânduise numele ''Ioan'' de nașul său ''Maria'' sin ''Caragiali'' din mahalaoa ___ orașul ___."

: ''D: Maria Caragiali nașa<br />Preot Sterie Grecu''

În conformitate cu singurul document oficial care menționează nașterea, data nașterii lui Ion Luca Caragiale este 1 februarie 1852. Problema datei controversate a nașterii a fost dezbătută de [[Constantin Popescu-Cadem]] în revista ''[[Manuscriptum]]'', anul VIII, nr. 2 (27)/1977, p. 179-184.</ref> Haimanale, [[județul Prahova (interbelic)|județul Prahova]], [[Țara Românească]], astăzi [[I. L. Caragiale, Dâmbovița|I. L. Caragiale]], [[județul Dâmbovița]], [[România]] &ndash; d.  {{Dată|1912|6|9|link=y}}, [[Berlin]], [[Imperiul German]]) a fost un [[dramaturg]], [[Nuvelă|nuvelist]], [[pamflet]]ar, [[poet]], [[scriitor]], director de teatru, comentator politic și [[ziarist]] român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare [[dramaturg]] român și unul dintre cei mai importanți [[scriitor]]i români.<ref>[[George Călinescu]], ''Istoria literaturii române de le origini și până în prezent'', Editura Minerva, București, 1985</ref> A fost ales membru post-mortem al [[Academia Română|Academiei Române]].

== Viața ==
[[Fișier:Caragiale tanar.jpg|Caragiale tânăr|left|thumb|150px]]
S-a născut la 1 februarie<!--NU CORECTAȚI ACEASTĂ DATĂ FĂRĂ A CITI ȘI NOTA DE SUBSOL. După ILR a lui Călinescu au apărut informații noi: s-a găsit chiar certificatul lui de naștere --> 1852,<ref name="datanasterii"/> în satul [[I. L. Caragiale, Dâmbovița|Haimanale]]<ref>[[Nichita Stănescu]]:„Argotice” - „''Caragiale, Caragiale, / Dacă nu erai matale, / Rămâneam tot ... haimanale''"</ref> (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui ''[[Luca Șt. Caragiale|Luca Ștefan Caragiale]]'' și al ''Ecaterinei Chiriac Karaboas''. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine [[Aromâni|aromână]].<ref>Răzvan Robu, [http://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1721899-aromanii-intre-mit-realitate.htm Aromânii între mit și realitate], ''Hotnews.ro'', 5 mai 2006</ref> Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, [[Costache Caragiale|Costache]] și [[Iorgu Caragiale|Iorgu]], s-au născut la [[Constantinopol]], fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de [[Ioan Gheorghe Caradja|Ioan Vodă Caragea]] în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la [[Biserica Sfântul Gheorghe|Biserica Sf. Gheorghe]] din [[Ploiești]]<ref>{{Citat carte|nume=Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela|an=2021|titlu=Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic|pagină=107|editură=Darkoprint, Ploiești}}</ref>, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la [[Școala Domnească din Ploiești]], unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.<ref>{{Citat carte|nume=Caragiale|prenume=Ion Luca|an=2010|titlu=Teatru|pagină=7|editură=Litera Internațional}}</ref> Până în [[1867]] a urmat trei clase la Gimnaziul ''„Sfinții Petru și Pavel”'' din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la [[București]]. Caragiale a absolvit [[Liceul "Sfinții Petru și Pavel" din Ploiești|Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești]], pe care l-a numit, în [[Grand Hôtel „Victoria Română”]], orașul său natal. Singurul institutor de care autorul ''Momentelor'' și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică ''[[s:După 50 de ani|După 50 de ani]]'' l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, [[Iorgu Caragiale]], actor și șef de trupă, fixată la [[București]] sau ambulantă. În [[1868]] a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa ''Conservatorul de Artă Dramatică'', în care fratele acestuia, [[Costache Caragiale|Costache]], preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit [[copist]] la [[Tribunalul Prahova]].

[[Fișier:IL and Mateiu Caragiale.jpg|Caragiale și fiul său Mateiu|right|thumb|240px]]

La [[12 martie]] [[1885]], s-a născut [[Mateiu Caragiale|Mateiu]], fiul natural al [[Maria Constantinescu|Mariei Constantinescu]], funcționară la [[Regie]], cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În [[1871]], Caragiale a fost numit sufleor și copist la [[Teatrul Național din București|Teatrul Național]] din București, după propunerea lui [[Mihail Pascaly]]. L-a cunoscut pe [[Mihai Eminescu|Eminescu]] când tânărul poet, debutant la ''[[Revista Familia|Familia]]'', era sufleor și copist în trupa lui [[Iorgu Caragiale|Iorgu]]. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la ''[[Revista Ghimpele|Ghimpele]]'' cu versuri și proză, semnând cu inițialele ''Car'' și ''Policar'' (''[[s:Șarla și ciobanii|Șarla și ciobanii]]'', fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie [[1889]] s-a căsătorit cu [[Alexandrina Burelly]], fiica actorului [[Gaetano Burelly]]. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)<ref>Constantin Popescu-Cadem, ''I. L. Caragiale, recurs la biografie'', în revista „Manuscriptum”, anul VIII, nr. 2 (27)/1977, p. 184</ref>. La [[3 iulie]] [[1893]] i se naște un fiu, Luca Ion.

În [[1889]], anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul ''În Nirvana''. În [[1890]] a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în [[1892]] și-a exprimat intenția de a se exila la [[Sibiu]] sau la [[Brașov]]. La [[24 februarie]] [[1903]] a avut o încercare de a se muta la [[Cluj]], unde a fost găzduit de protopopul [[Elie Dăianu]], însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la [[Berlin]].<ref>[[Ovidiu Pecican]], ''[http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/legendele-clujului-v-satul-mitica-caragiale-vrut-mute-cluj-1_50aeb1f87c42d5a6639f3b87 Sătul de Mitică, Caragiale a vrut să se mute la Cluj]{{Legătură nefuncțională|date=noiembrie 2022 |bot=InternetArchiveBot |fix-attempted=yes }}'', Adevărul, 31 decembrie 2010.</ref> La [[14 martie]] [[1905]] s-a stabilit definitiv la [[Berlin]].

=== I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești ===
În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și sora sa.

În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a reușit să obțină postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din județele [[Județul Neamț|Neamț]] și [[Suceava]], cu reședința (cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut ca ajutor (subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din [[Cetatea de Baltă, Alba|Cetatea Baltă]], tatăl viitorului savant endocrinolog, prof. univ. dr. [[Constantin Ion Parhon|Constantin I. Parhon]], membru al Academiei Române. 

După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut să fie permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22 februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost transferat în postul solicitat, cu reședința în Pitești<ref>I. Cremer, ''Scriitorii noștri clasici și problemele școlii'', Editura Didactică și Pedagogică, București, 1956, p. 87.</ref>.

Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă colabora cu reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar, ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21 octombrie 1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I. Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp, însă primar în 1884, profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și senatorii erau obligați să demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală<ref>Augustin Z. N. Pop, ''Din istoria culturii argeșene,'' Comitetul regional pentru Cultură și Artă, Pitești, 1965, p. 85.</ref><ref>I. Cremer, ''Scriitorii noștri clasici și problemele școlii'', Editura Didactică și Pedagogică, București, 1956, p. 86.</ref>.

I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, [[Iorgu Caragiale]], cu ocazia turneelor prin țară. 

În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare, revizorul școlar efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a învățătorilor programată vara, lua parte la diferite manifestări culturale, sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.  

În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în cea mai mare parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă, local central de local de categoria I, cu saloane și separeuri în restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară cu scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din București, Hotelul „Dacia” era renumit și prin spectacolele de varietăți susținute de actori profesioniști români și străini.  

La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți Ion Trifonescu (1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-1884, Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost invitat de multe ori, pe Ion Rădulescu, profesor de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a Societății „Carpații” (împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui Titu Maiorescu.  

În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa literară, comedia „O scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București.  

Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara anului 1883. Prin jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „[[Monitorul Oficial al României|Monitorul Oficial]]”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883, institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit provizoriu revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data numirii provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă până la finalizarea examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar 1883-1884 (16 august 1883.)<ref>Paul Dicu, în ''Contribuții la monografia Școlii nr. 3 din Pitești'', Editura Pământul, Pitești, 1998, pp. 26-27, p. 235.</ref>

După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa directoratului său la Teatrul Național din București (1888-1889).

Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară n-au încetat. În anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe [[Take Ionescu]], șeful [[Partidul Conservator-Democrat|Partidului Conservator-Democrat]], într-un turneu electoral. Cu această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.

=== Exilul voluntar la Berlin ===
[[File:Ion Luca Caragiale - Foto02.jpg|thumb|upright|left|Ion Luca Caragiale]]
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat ''[[Năpasta]]'' după o piesă a scriitorului ungar [[István Kemény]], intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în [[1901]] în două articole din [[Revista literară]], semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului ([[Constantin Al. Ionescu-Caion|C. Al. Ionescu]]), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, [[Barbu Ștefănescu Delavrancea]].

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.<ref name="adev2015-06-21">[http://adevarul.ro/locale/alexandria/caragiale-acuzatiile-plagiat-culisele-unui-proces-zguduitor-intra-bilet-l-a-facut-nenea-iancu-plece-definitiv-tara-1_558414becfbe376e35730da2/index.html Caragiale și acuzațiile de plagiat. Culisele unui proces zguduitor, la care se intra cu bilet și care l-a făcut pe nenea Iancu să plece definitiv din țară], 20 iunie 2015, Elisabeth Bouleanu, ''Adevărul'', accesat la 21 iunie 2015</ref>

Susținut puternic de [[Alexandru Macedonski]], alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».<ref name="adev2015-06-21" /> Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.<ref name="adev2015-06-21" /><ref>Alina Andrei, [http://transilvaniaexpres.ro/index.php?dataed=2007-06-28&id_articol=54191&mod=articol „Caragiale în Cartea Recordurilor”]{{Legătură nefuncțională|date=noiembrie 2022 |bot=InternetArchiveBot |fix-attempted=yes }}, ''Transilvania Expres'', 28 iunie 2007</ref><ref>Dumitru Toma, [http://www.azi.ro/arhive/2006/01/24/jurul.htm „Mumuloaia - mătușa... mătușilor”] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20120118221329/http://www.azi.ro/arhive/2006/01/24/jurul.htm |date=2012-01-18 }}, ''Azi'', 24 ianuarie 2006</ref>

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: ''[[1907 din primăvară până'n toamnă]]'', un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, ''[[Ziarul Die Zeit|Die Zeit]]'', întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: ''Un patriot român'', arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: ''„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.”'' Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său: 
{{citat|Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...}}

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: ''„Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”''

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, [[s:Boul și vițelul (Caragiale)|Boul și vițelul]], a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț ''[[s:După un an ...|După un an ...]]'', [[Mihail Dragomirescu|M. Dragomirescu]], editorul revistei, afirma: 
{{citat|În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...}}

Doi ani mai târziu a publicat nuvela [[Kir Ianulea]], o versiune românească a piesei lui [[Niccolò Machiavelli]], ''Nunta lui Belfagor'' (''Belfagor arcidiavolo'').<ref>Cf. [[Belphegor]].</ref>

[[Fișier:Caragiale grave.jpg|Mormântul lui Ion Luca Caragiale din [[Cimitirul Bellu|cimitirul Șerban Vodă]]|thumb|right|280px]]
În zorii zilei de [[9 iunie]] [[1912]], Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul [[Schöneberg]], bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant [[Erster Schöneberger Friedhof]] și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui [[Constantin Dobrogeanu-Gherea|Gherea]], a lui Delavrancea și a lui [[Alexandru Vlahuță|Vlahuță]]. Cinci luni mai târziu, la [[18 noiembrie]], sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la [[București]] și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, [[Mihail Sadoveanu]], [[Emil Gârleanu]], [[Cincinat Pavelescu]], [[Ștefan Octavian Iosif|Șt. O. Iosif]], [[Ovid Densușianu]], [[Corneliu Moldovan]], Delavrancea, [[Constantin Sandu-Aldea|Sandu Aldea]], [[Nicolae Cocea|N. D. Cocea]] și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: ''„Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”''{{nc}} Iar Mihail Sadoveanu adăuga: ''„Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”''{{nc}}

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, [[Lucian Pintilie]] a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa [[D-ale carnavalului]]. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care [[Eugen Ionesco]].<ref>{{Citat web|url=https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/7-12_38.pdf|titlu=CARAGIALE ȘI TEATRUL ABSURDULUI|publisher=Conferința științifica „Ion Luca Caragiale și personajele sale emblematice(170 de ani de la naștere)|accessdate=13.02.2024|autor=Mihai Cimpoi}}</ref> Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, ''Ion Luca Caragiale'': „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'"{{nc}}

== Activitatea literară ==
=== Ziarist, publicist, poet ===
[[Fișier:Vlahuta Caragiale Delavrancea.jpg|thumb|left|250px|Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea]]
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul ''[[Ziarul Telegraful|Telegraful]]'', din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată ''Curiozități''. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista ''[[Revista Ghimpele|Ghimpele]]'', unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: ''Car'' și ''Policar'', în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului ''[[s:Versuri|Versuri]]'' în ''[[Revista contemporană]]''. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau ''„comitetul redacțional”''. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la ''[[Revista contemporană]]'', la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate ''I. L. Caragiale''. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului ''[[Ziarul Alegătorul liber|Alegătorul liber]]'', al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din ''„foița hazlie și populară”'', ''[[Revista Claponul|Claponul]]''. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la ''[[Ziarul Unirea democratică|Unirea democratică]]''.

În august 1877, la izbucnirea [[Războiul de independență|Războiului de Independență]], a fost conducător al ziarului ''[[Ziarul Națiunea română|Națiunea română]]'', scos la propunerea publicistului francez [[Frédéric Damé]] (1849, [[Tonnerre]], [[Franța]] - 1907, București). În această perioadă a apărut și ''[[Calendarul Claponului]]''. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie [[1877]], colaborarea la ''[[Ziarul România liberă|România liberă]]'', publicând foiletoanele teatrale ''[[Cercetare critică asupra teatrului românesc]]''. La [[Teatrul Național]] se prezenta în această perioadă, piesa ''[[s:Roma învinsă|Roma învinsă]]'', de [[Alexandre Parodi]], în traducerea lui Caragiale.

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]'', alături de [[Mihai Eminescu|Eminescu]], [[Ronetti-Roman]] și [[Ioan Slavici|Slavici]]. La [[1 februarie]] [[1880]] revista [[Convorbiri literare]] a publicat comedia într-un act ''[[Conu Leonida față cu reacțiunea]]''. Tot în [[1878]] a început să frecventeze ședințele bucureștene ale ''[[Junimea|Junimii]]'', la [[Titu Maiorescu]] și să citească din scrierile sale. La [[Iași]], a citit ''[[s:O noapte furtunoasă|O noapte furtunoasă]]'' într-una din ședințele de la ''[[Junimea]]''. În [[1879]] a publicat în [[Convorbiri literare]] piesa ''[[O noapte furtunoasă]]''. De [[Paște]], în [[1879]], se afla la [[Viena]], împreună cu [[Titu Maiorescu]].

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]''. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele [[județul Suceava|Suceava]] și [[județul Neamț|Neamț]]. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția 
[[Județul Argeș (interbelic)|Argeș]] - [[Județul Vâlcea (interbelic)|Vâlcea]]. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe ''[[s:Hatmanul Baltag|Hatmanul Baltag]]'', scrisă în colaborare cu [[Iacob Negruzzi]], iar la 17 martie a participat la 
ședința 
''[[Junimea|Junimii]]'', în 
prezența lui [[Vasile Alecsandri|V. Alecsandri]].

În 6 octombrie, însoțit de [[Titu Maiorescu]], a citit la aniversarea ''[[Junimea|Junimii]]'', la [[Iași]], ''[[s:O scrisoare pierdută|O scrisoare pierdută]]'', iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor [[s:Autor:Ion Luca Caragiale#Literatură și cultură|literare]] și [[s:Autor:Ion Luca Caragiale#Articole politice|politice]] la ''[[Ziarul Voința națională|Voința națională]]'', ziar condus de [[Alexandru D. Xenopol]]. La moartea lui [[Mihai Eminescu|Eminescu]] a publicat articolul ''[[s:În Nirvana|În Nirvana]]''. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul [[Junimea|junimist]] ''[[Ziarul Constituționalul|Constituționalul]]'', sub semnătura ''C.'' și cu pseudonimele ''Falstaff'', ''Zoil'', ''Nastratin'' și ''Hans''. La [[8 aprilie]] 1885, a avut loc reprezentația [[comedie]]i ''[[s:D'ale carnavalului|D-ale Carnavalului]]'', premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

[[Fișier:Const Jiquidi - Caragiale leaving Epoca.jpg|thumb|right|230px| Caricatură de [[Constantin Jiquidi]].]]
Din 1896, a colaborat sub pseudonimele ''Ion'' și ''Luca'' la revista umoristică ''[[Revista Lumea veche|Lumea veche]]''. La ''[[Ziarul Ziua|Ziua]]'' a scris articole politice și un reportaj la moartea lui [[Alexandru Odobescu]]. A condus, din 1896, ''[[Suplimentul Epoca literară|Epoca literară]]'', supliment al ziarului ''[[Ziarul Epoca|Epoca]]''. În ''[[Revista Convorbiri critice|Convorbiri critice]]'' și în ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]'' și-a publicat piesele de teatru. Când [[Ioan Slavici|Slavici]] și [[George Coșbuc|Coșbuc]] au început publicarea revistei ''[[Revista Vatra|Vatra]]'' ([[1894]]), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: ''[[Revista Gazeta poporului|Gazeta poporului]]'', ''[[Revista Epoca|Epoca]]'', ''[[Revista Drapelul|Drapelul]]'', ''[[Revista Povestea vorbei|Povestea vorbei]]'', ''[[Revista Lumea veche|Lumea veche]]'', ''[[Revista Adevărul|Adevărul]]'', ''[[Revista Foaie interesantă|Foaie interesantă]]'', ''[[Revista Literatură și artă românească|Literatură și artă românească]]'', ''[[Pagini literare]]''. În 1896 a condus ''[[Suplimentul Epoca literară|Epoca literară]]''. Din [[1899]] a început să publice la ''[[Ziarul Lupta|Lupta]]'', ''[[Revista Luceafărul|Luceafărul]]'', ''[[Ziarul Românul|Românul]]'', ''[[Revista Convorbiri critice|Convorbiri]]''. Din [[1899]] a susținut la ''[[Ziarul Universul|Universul]]'' seria de ''Notițe critice'', care a oferit materiale volumului ''Momente''. Prin articolul ''[[s:Despre Teatrul Național|Despre Teatrul Național]]'', de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul ''[[Ziarul Die Zeit|Die Zeit]]'' din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura ''Un patriot'', prima parte din scrierea politică ''[[s:1907 din primăvară până'n toamnă|1907]]''.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.

Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (''[[Convorbiri literare]]'', în anii de participare la [[Junimea]], ''[[Revista Convorbiri critice|Convorbiri critice]]'' și ''[[Revista Viața românească|Viața românească]]'', după 1900, ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]'', ''[[Ziarul Constituționalul|Constituționalul]]'', ''[[Ziarul Epoca|Epoca]]''), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (''[[Gazeta săteanului]]'', în care au apărut ''[[s:Cănuță om sucit|Cănuță, om sucit]]'' și ''[[La hanul lui Mânjoală]]''), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:
{{citat|Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!|[[Marin Bucur]]}}

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din ''[[s:1907 din primăvară până'n toamnă|1907]]'', greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic.

Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

=== Moftul român ===
[[File:NSPetrescuGaina - IL Caragiale.jpg|upright|thumb| I.L. Caragiale - ''După o viață de om...'', în Revista Adevărul de Joi - de [[Nicolae S. Petrescu-Găină]]]]
În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică ''[[Revista Moftul român|Moftul român]]'', subintitulată polemic ''„Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”''. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, ''[[Revista Moftul român|Moftul român]]'' s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși ([[Dimitrie Teleor|Teleor]], [[Emil Gârleanu]], [[Ioan Alexandru Brătescu-Voinești|I. Al. Brătescu-Voinești]], [[Alexandru Cazaban]]). Calendarul ''[[Revista Moftul român|Moftului român]]'', pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la București.

=== Conferențiar ===
Caragiale a fost atras de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. În acele împrejurări și-a manifestat calitățile de ''„causeur”'' fermecător și inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La [[Ateneul Român]], instituție fondată în [[1865]] din inițiativa unor cărturari patrioți ([[Constantin Esarcu]], dr. [[Nicolae Kretzulescu]], [[Vasile Alexandrescu-Urechia]]) și care își propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a științei și a culturii, Caragiale a început să conferențieze din [[1892]]. Dramaturgul a prezentat la Ateneu conferința ''[[s:Gaște și gâște|Gaște și gâște]]'', care a provocat iritarea societății [[Junimea]] și a lui [[Titu Maiorescu]].

La 9 mai 1893 Caragiale a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre ''[[s:Prostie și inteligență|Prostie și inteligență]]'', făcând aluzii la [[Titu Maiorescu|Maiorescu]]. La [[Buzău]], la [[15 martie]] [[1896]], a prezentat conferința ''Prostie'', ''„în fața unei colosale adunări”''.

Din 1898 a interpretat, la [[Ateneul Român|Ateneu]], cu verva-i recunoscută, unele dintre ''Momentele'' sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul ''[[Ziarul Universul|Universul]]'' (27 septembrie 1899). În seria conferințelor științifice și culturale (care aveau loc, de regulă, joia și duminica seara), Caragiale era programat cu ''„lecturi literare”'', la 9 ianuarie 1900, presa bucureșteană înregistrând cu entuziasm evenimentul: 
{{citat|O conferință a eminentului nostru prozator este un adevărat și fericit eveniment literar}}

Dintre intervențiile sale a răzbătut ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris și vorbit): 
{{citat|Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare, te înduioșează. Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate|[[Ziarul Universul|Universul]]|1898}}

=== Director de teatru ===
Caragiale a fost și director al [[Teatrul Național din București|Teatrului Național]] din [[București]]. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: ''„Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”''. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu [[Comedie|comedia]] ''[[s:Manevrele de toamnă|Manevrele de toamnă]]'', o localizare făcută de [[Paul Gusty]], în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului ([[Aristizza Romanescu]], [[Grigore Manoilescu]] și [[Constantin Nottara]]) și ''„sabotat”'' de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

== Caragiale și „Junimea” ==
[[Fișier:Ion Luca Caragiale - Foto07.jpg|170px|right|thumb|I. L. Caragiale]]
De la debutul său în dramaturgie ([[1879]]) și până în [[1892]], Caragiale s-a bucurat de sprijinul [[Junimea|Junimii]], deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, [[Junimea]] însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]'' (1878 - 1881).

Prima piesă a dramaturgului, ''[[O noapte furtunoasă]]'', bine primită de [[Junimea]] și publicată în 1879 în [[Convorbiri literare]] (în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la ''[[Ziarul Timpul|Timpul]]'', dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de [[Iacob Negruzzi]], l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele [[Junimea|Junimii]], iar la întâlnirea din martie [[1884]], în prezența lui [[Vasile Alecsandri|Alecsandri]], și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui [[Mihai Eminescu|Eminescu]]. La [[6 octombrie]] a citit la aniversarea [[Junimea|Junimii]], la Iași, ''[[O scrisoare pierdută]]'', a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al [[Teatrul Național din București|Teatrului Național]] din [[București]] și i-a prefațat volumul de ''[[s:Autor:Ion Luca Caragiale#Piese de teatru|Teatru]]'' ([[1899]]), cu studiul intitulat ''[[s:Comediile d-lui I. L. Caragiale|Comediile d-lui I. L. Caragiale]]''.

La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la [[Ateneul Român|Ateneu]] o conferință cu titlul ''[[:Gaște și gâște literare|Gaște și gâște literare]]'', împotriva [[Junimea|Junimii]], determinând, împreună cu articolul ''[[s:Două note|Două note]]'', ruptura cu [[Titu Maiorescu]] și încetarea colaborării la [[Convorbiri literare]]. La 18 noiembrie 1895, [[Petre P. Negulescu]] i-a scris lui [[Simion Mehedinți]] că a obținut de la [[Titu Maiorescu]] să se ceară colaborarea lui Caragiale la [[Convorbiri literare]], fără reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului ''Două note''. Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere.

Scriind despre ''Comediile d-lui I. L. Caragiale'' (1885), și referindu-se la tipologie (''„Există aceste tipuri în lumea nostră?'' (...) ''Dacă sunt, atunci dela autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”''), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu și [[Constantin Dobrogeanu-Gherea|Gherea]], evidențiază realismul tipurilor și al mediului social: 
:''„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”''.{{nc}} 
Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine ''„ficțiune artistică”'', prilej de a ne înălța ''„în lumea ficțiunii ideale”''.

[[Fișier:Caragiale si Vlahuta.jpg|thumb|left|upright|Caragiale și Vlahuță]]
[[File:I. L. Caragiale cu Mateiu Caragiale - fotografie.jpg|thumb|upright|Caragiale și [[Mateiu Caragiale]]]]

Șeful literar al [[Junimea|Junimii]], Maiorescu, a arătat mult timp față de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa ''[[O noapte furtunoasă]]'' a avut următoarea dedicație: ''„D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”''. Caragiale a citit la Titu Maiorescu [[Dramă|drama]] ''Năpasta'', care a apărut la [[editura Haimann]] și a fost dedicată, în volum, doamnei [[Ana Maiorescu|Ana T. Maiorescu]]. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai [[Junimea|Junimii]], îndeosebi cu [[Iacob Negruzzi]], creatorul și redactorul ''[[Convorbiri literare|Convorbirilor literare]]'' ([[Vasile Pogor]], [[Gheorghe Panu|Gh. Panu]], [[Petre Missir]], căruia i-a dedicat ''[[O scrisoare pierdută]]'', [[Nicolae Gane|N. Gane]]).

În anii activității sale la ''[[Convorbiri literare|Convorbiri]]'' a admirat-o pe [[Mite Kremnitz]] (cumnata lui [[Titu Maiorescu|Maiorescu]]), care a și tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în [[Germania]]. Ruptura cu [[Junimea]] a devenit definitivă în 1892, când și-a întrerupt colaborarea la ''[[Convorbiri literare]]''. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui [[Titu Maiorescu]] a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării la ''[[Ziarul Epoca|Epoca]]'' ([[1896]]), fostul junimist a regretat despărțirea de [[Titu Maiorescu|Maiorescu]] și a evidențiat marile calități ale criticului, cu un rol de primă mărime în cultura română, alături de [[Bogdan Petriceicu Hasdeu|Hasdeu]]. De la [[Berlin]], la [[15 februarie]] [[1908]], de ziua de naștere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis o călduroasă telegramă: 
{{citat|Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.}}
La răspunsul de mulțumire, Caragiale a replicat cu o altă urare: 
{{citat|Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o dată, la mulți ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.}}

Fără să fi reușit o reluare a colaborării la ''[[Convorbiri literare]]'', conștient de locul uriaș deținut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieșeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) ''„o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»“'' : 
{{citat|Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale|[[Șerban Cioculescu]]}}{{nc}}

Maiorescu consimțise în aceste împrejurări doar o reluare a relațiilor literare, nu și a celor personale, cu cel care îl insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, [[Titu Maiorescu]] a relevat într-o scrisoare către [[Duiliu Zamfirescu]] simbioza interesantă dintre o mare inteligență și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil: 
{{citat|Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc|Titu Maiorescu}}{{nc}}

Nu mai puțin revelatoare, în această direcție, a fost și părerea lui [[Duiliu Zamfirescu]]. El credea că spiritul malițios al lui Caragiale față de lucrările unor confrați citite la [[Junimea]] ar fi putut fi trecute cu vederea grație ''„marii lui inteligențe”''. Dramaturgul era ''„o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal”'' ([[Duiliu Zamfirescu]]). Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de ironist și farsor, cu o rezervă nesecată în direcția manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental (''„Eu sunt un sentimental, domnule!”''), neliniștit și măcinat de melancolii ascunse și ciudate la un asemenea temperament.

== Caragiale și ASTRA ==
{{articol principal|ASTRA}}
[[Fișier:ASTRA Sibiu Palace.jpg|thumb|right|250px|Palatul ASTRA de la [[Sibiu]]]]
Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiștilor și ale militanților pentru cauza națională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care [[Vasile Goldiș]] i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la ''[[Ziarul Românul|Românul]]'': ''„Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale. Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.”''

În acest timp, la Brașov, [[Andrei Bârseanu]] a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din [[Transilvania]] care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și [[Valeriu Braniște]], [[George Moroianu]] și [[Zaharia Bârsan]], ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): ''„Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat.”''

[[Fișier:Caragiale si Cosbuc.jpg|thumb|left|250px|Coșbuc și Caragiale (de la stânga la dreapta)]]
În [[Gazeta Transilvaniei]] de la [[Brașov]] au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la [[București]]. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu [[ASTRA]] a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate ([[Blaj]], 28 - 30 august 1911). Au fost prezenți [[Gheorghe Pop de Băsești]], [[Vasile Goldiș]], [[Octavian Goga]], [[Octavian Codru Tăslăuanu]], [[Andrei Bârseanu]], [[Horia Petra Petrescu]]. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a [[ASTRA|ASTREI]], de la [[Blaj]], în zilele de [[14 august|14]] - [[17 august]] [[1911]], au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la [[București]] s-au aflat și scriitorii: [[Nicolae Iorga|N. Iorga]], [[George Coșbuc|G. Coșbuc]], [[Octavian Goga]], [[Ștefan Octavian Iosif|Șt. O. Iosif]], [[Victor Eftimiu]]. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului [[Aurel Vlaicu]]: ''„Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu”'' ([[Victor Eftimiu|V. Eftimiu]]). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca ''„cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”''. Au mai fost prezenți la manifestări [[Sextil Pușcariu]] și [[Jan Urban Jarník]].

{{citat|De la început Asociația a fost a lui Șaguna și a lui Suluțiu, și a sibienilor și a blăjenilor ... și aceasta alcătuiește însușirea ei de căpetenie și cea mai scumpă... Unde dezbină legea unește cartea, lumina... |[[Nicolae Iorga]]}}{{nc}}

== Sărbătorirea maestrului ==
[[Fișier:Bgiusca Caragiale statuie.jpg|250px|thumb|right|[[Statuia lui I. L. Caragiale din București|Statuia lui Ion Luca Caragiale]], pe când se afla în fața Teatrului Național din București. Pentru realizare, statuii lui [[Lenin]] i s-a retezat capul, care a fost înlocuit cu cel al dramaturgului.<ref>[http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/ce-fac-tarile-din-est-cu-statuile-comuniste-190154.html Ce fac țările din est cu statuile comuniste?]</ref>]]

=== 25 de ani de activitate literară ===
La 23 februarie 1901, un grup de prieteni au sărbătorit 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului, scriitorul a pus această dată și pe una dintre cele mai reușite fotografii ale sale. Evenimentul a devenit ''„național”''. Marii săi prieteni - scriitori, artiști, ziariști, oameni politici - i-au organizat un banchet prezidat de [[Petre Grădișteanu]]. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele sărbătorit: [[Barbu Ștefănescu Delavrancea|Delavrancea]], [[Constantin Mille]], [[Tache Ionescu]], [[Alexandru Ciurcu]] și actorul [[Iancu Brezianu]]. [[Bogdan Petriceicu-Hasdeu|B.P. Hasdeu]] i-a trimis o felicitare foarte elogioasă și prietenească. La banchet, maestrului i s-au oferit câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint și un tablou pictat de [[Ion Eugen Voinescu|I.V. Voinescu]]. În acea zi, a fost tipărit un număr de revistă festiv și unic, pe opt pagini, cu titlul ''Caragiale''. Pe copertă avea un desen de [[N. S. Petrescu]] și o caricatură de [[Constantin Jiquidi]], iar textele - proză și poezii - au fost semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.

Evenimentul a consolidat argumentul cel mai convingător pentru etapa de consacrare deplină a marelui scriitor, care, prin [[Comedie|comediile]], [[Schiță|schițele]] și [[Nuvelă|nuvelele]] sale, a căror forță satirică este simțită până în prezent ca neîntrecută, a rămas cel mai mare creator de tipuri în dramaturgia română, concurând, ca și [[Honoré de Balzac|Balzac]], starea civilă. El a reconstituit o amplă imagine a societății contemporane, văzută mai ales din unghiul comicului, dovedind un adevărat geniu al situațiilor dramatice și al limbajului, care îl situează printre marii comediografi ai lumii.

=== Jubileul de 60 de ani ===
În 1912, în România au fost organizate acțiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu participarea celor mai importanți scriitori ai timpului. Marele dramaturg a răspuns la numeroase urări primite din țară și străinătate: ''„Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”.'' În martie, a refuzat subscripția publică propusă de prof. [[Constantin Rădulescu-Motru]], pentru a i se oferi o recompensă națională. În primăvara anului 1912 a sosit în România cu scopul de a susține și a prezenta debutul lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista ''[[Viața românească]]'' a unui grup de poezii ([[1 aprilie]] 1912).

=== Premii ===
Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, [[Teatrul Național din București|Teatrul Național]] din [[București]] acorda în primul deceniu al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie [[1912]] s-au aflat: [[Dimitrie Anghel]], pentru piesa ''[[s:Cometa|Cometa]]''; I. L. Caragiale, pentru piesele: ''[[D-ale carnavalului]]'', ''[[O noapte furtunoasă]]'' și ''[[Năpasta]]''; [[Victor Eftimiu]], pentru piesele: ''[[s:Akim|Akim]]'', ''[[s:Ariciul și sobolul|Ariciul și sobolul]]'', ''[[s:Ave Maria|Ave Maria]]'', ''Crăciunul lui Osman'' și ''[[s:Înșir'te Mărgărite|Înșir'te Mărgărite]]''.

La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la [[Teatrul Național din București|Teatrul Național]], pentru piesa ''D-ale carnavalului'', din partea unui juriu format din [[Vasile Alecsandri]], [[Bogdan Petriceicu-Hașdeu|B. P. Hasdeu]], Titu Maiorescu, [[Grigore Ventura]] și [[Vasile Alexandrescu-Urechia|V.A. Urechia]].

== Opera literară ==
{{articol principal|Operele lui Ion Luca Caragiale}}
[[Fișier:Stamp of Moldova md025st.jpg|200px|thumb|Imaginea lui Ion Luca Caragiale pe o [[marcă poștală]] din [[Republica Moldova]]]]
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde [[teatru]] (opt [[comedie|comedii]] și o [[dramă]]), [[nuvelă|nuvele]] și [[povestire|povestiri]], momente și [[schiță|schițe]], publicistică, parodii, [[poezie|poezii]].
Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale [[realism]]ului critic românesc.

===Volume===
* ''„Schițe (Traduceri și originale)”'', 1897
* ''„Momente”'', 1901
* ''„1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”'', 1907
* ''„Novele, povestiri”'', 1908
* ''„Teatru. Opere complecte”'', 1908
* ''„Momente, schițe, amintiri”'', 1908
* ''„Schițe noue”'', 1910

=== În alte limbi ===
* ''Az elveszett levél'' (O scrisoare pierdută), traducere în limba maghiară de Kádár Imre, cu o prefață de [[Miklós Bánffy|Bánffy Miklós]], Erdélyi Helikon, Kolozsvár, 1934. Ediție solicitată de Academia Română.<ref>[[Sámuel Domokos|Domokos Sámuel]], ''A román irodalom magyar bibliográfiája'' / ''Bibliografia maghiară a literaturii române'', Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1966, pag. 336.</ref>

=== Considerații estetice ===
{{articol principal|Câteva păreri}}
Elaborat în 1896, studiul ''[[Câteva păreri]]'' reprezintă un adevărat ''„breviar”'' al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un ''naturalist'', un ''[[Émile Zola|zolist]]'' în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: ''„noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr´un cum”'' (s.n.). Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: ''„A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într´o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într´un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți”.''


== Aprecieri critice ==
[[Fișier:Ostap-Caragiale.jpeg|thumb|upright|Bustul lui Ion Luca Caragiale (sculptor [[Andrei Ostap]], 1956), în Grădina Publică din Galați - Monument istoric cu cod LMI: GL-III-m-B-03131]]

Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, ''„un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ținându-se seamă, riguros, consecvent, dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”''.<ref>Sică Alexandrescu, ''Caragiale și editorii săi'', în: [[Viața românească]], 1951, nr. 10 (octombrie), p. 293-307</ref>

[[A. E. Baconski]] schițează unele „înrudiri și vecinătăți” între Caragiale și [[Tudor Arghezi]]. La ambii este evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi ''„pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”''.<ref>Baconski, Anatol E., ''Caragiale și Arghezi'', în: Viața românească, XV 1962, nr. 6 (iunie), p. 221-222</ref>

[[Nicolae Steinhardt]] a constatat în eseul său, ''Secretul” Scrisorii Pierdute”'', că opera lui Caragiale a fost citită până în 1975 din două perspective. Perspectiva „stângistă” (avându-i ca reprezentanți pe [[Alexandru Piru]] și [[Ovid S. Crohmălniceanu]]) era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei românești, considerată „dreapta” românească, a viciilor și a regimului ei politic, și cea „naționalistă”, avându-i ca reprezentanți pe N. Grigorescu, [[Nicolae Iorga]], Lovinescu, N. Davidescu, care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creștin, creatorul unei lumi în care ''atmosfera generală... e blândețea, stâlp al creștinismului''.<ref>Nicolae Steinhardt, ''Secretul “Scrisorii pierdute”'', în: Ethos, Paris, 1975, p. 83</ref>

{{articol principal|Comediile domnului Caragiale}}

[[File:Ion Luca Caragiale (2).jpg|thumb|upright|thumb|left|Ion Luca Caragiale (1901)]]

''Comediile domnului Caragiale'' este o lucrare scrisă de [[Titu Maiorescu]] din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile din presa contemporană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică, în sensul că el generaliza.<ref>Titu Maiorescu, ''Comediile d-lui I. L. Caragiale'', 1885</ref>

[[Mihai Ralea]] spunea despre lumea lui Caragiale că ''„e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură.'' (…) ''Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.”''<ref>{{Cite revistă|nume=Ralea|prenume=Mihai|an=|dată=29 noiembrie 1931|zi=|lună=|titlu=Lumea lui Caragiale|jurnal=Adevărul literar și artistic|număr=573|pagină=15}}</ref>

Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: ''„Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carență a artei dramaturgului: stilul popular și gritesc al comediei sale este prin el însuși antipsihologic.'' (…) ''În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puțin din structura tipului tradițional. Prin distrugerea unității personajului și a umanității lui, prin creația omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calități, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.” ''

În opera ''Studii critice'', 1890, [[Constantin Dobrogeanu-Gherea]] spunea că ''„Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.”''

Ștefan Cazimir scria în ''Sensurile trec, întrebarea rămâne'' că: ''„nicio altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”''<ref>{{Citat carte|nume=Cazimir|prenume=Ștefan|an=1984|titlu=Nu numai Caragiale|editură=Cartea Românească}}</ref>

== Distincții ==
* Membru post-mortem al [[Academia Română|Academiei Române]] (1948).<ref>[http://www.acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm Membrii post-mortem ai Academiei Române] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20170701211419/http://www.acad.ro/membri_ar/armembri_pm.htm |date=2017-07-01 }}, accesat 27 februarie 2016</ref>
* [[Cetățean de onoare]] post-mortem al municipiului [[Ploiești]] (din februarie 2016).<ref>[http://www.gandul.info/magazin/mult-prea-tarziu-mult-prea-putin-caragiale-declarat-cetatean-de-onoare-al-ploiestiului-15087525 „Mult prea târziu, mult prea puțin”. Caragiale, declarat cetățean de onoare al Ploieștiului], 25 februarie 2016, Departamentul Corespondenți, ''Gândul'', accesat la 27 februarie 2016</ref>

== Galerie de imagini ==
<gallery>
Imagine:Timbru Caragiale.jpg|Timbru poștal românesc
Imagine:Timbru Caragiale1.jpg|Timbru poștal românesc
Imagine:Timbru Centenarul Caragiale.jpg|Timbru poștal „Centenarul Caragiale”
Imagine:Stamp of Moldova 008.jpg|Timbru poștal din Republica Moldova
Fișier:ROL 1000000 2003 obverse.jpg|Bancnotă de un milion de lei românești vechi
</gallery>

== Vezi și ==
{{Portal|Ion Luca Caragiale}}
* [[Lista operelor lui Ion Luca Caragiale]]

== Note ==
<references />

== Bibliografie ==
* {{citat carte
 | first = Liviu | last = Papadima
 | title = Caragiale, firește
 | publisher = Editura Fundației Culturale Române
 | location = București
 | year = 1999
 | id = ISBN 973-577-170-5
 }}
* {{citat carte
 | first = Titu | last = Maiorescu
 | title = [[Comediile domnului Caragiale]]
 | publisher = 
 | location = 
 | year = 1885
 | id = 
 }}
* {{citat carte
 | first = Șerban | last = Cioculescu
 | title = Corespondența dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol
 | publisher = 
 | location = 
 | year = 1935
 | id = 
 }}
* {{citat carte
 | first = Șerban | last = Cioculescu
 | title = Viața lui Ion Luca Caragiale
 | publisher = 
 | location = 
 | year = 1940
 | id = 
 }}
* {{citat carte
 | first = Șerban | last = Cioculescu
 | title = Ion Luca Caragiale
 | publisher = 
 | location = 
 | year = 1967
 | id = 
 }}
* {{citat carte
 | first = Șerban | last = Cioculescu
 | title = Caragialiana
 | publisher = Editura Albatros
 | location = București
 | year = 2003
 | id = ISBN 973-24-0947-9
 }}
* {{citat carte
 | first = Alexandru | last = Călinescu
 | title = Caragiale sau vârsta modernă a literaturii
 | publisher = 
 | location = 
 | year = 1976
 | id = 
 }}
* {{citat carte
 | first = Florin | last = Manolescu
 | title = Caragiale și Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii
 | publisher = Editura Humanitas
 | location = București
 | year = 2000
 | id = ISBN 973-50-0210-8
 }}
* {{citat carte
 | first = Eric D. | last = Tappe
 | title = Ion Luca Caragiale
 | publisher = Twayne Publishers Inc.
 | location = New York
 | year = 1974
 | id = ISBN 0-8057-2199-1
 }}
* {{citat carte
 | first = George & Cezar Alexandru Genoiu | last = Genoiu
 | title = I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document
 | publisher = Editura Rampa și Ecranul
 | location = București
 | year = 2001
 | id = ISBN 973-85558-0-9
 }}
* {{citat carte
 | first = Vasile | last = Fanache
 | title = Caragiale
 | publisher = Editura Dacia
 | location = Cluj
 | year = 1997
 | id = ISBN 978-973-35-0597-6
 }}
* {{citat carte
 | first = Mircea | last = Iorgulescu
 | title = Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale
 | publisher = Editura Compania
 | location = București
 | year = 2002
 | id = ISBN 973-8119-57-X
 }}
* {{citat carte
 | first = Ioana | last = Pârvulescu
 | authorlink= Ioana Pârvulescu
 | title = Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE
 | publisher = Editura Humanitas
 | location = București
 | year = 2011 
 }}

== Lectură suplimentară ==
* ''Amintiri despre Caragiale'', Ștefan Cazimir, Editura Humanitas, 2013 - volum ce reunește cele mai importante mărturii despre Caragiale relatate de contemporani
* {{citat carte
 | first = Marta | last = Petreu
 | authorlink= Marta Petreu
 | title = {{Google books|GY3HAQAAQBAJ|''Filosofia lui Caragiale''|page=1}}
 | publisher = Editura Polirom
 | location = București
 | year = 2012
 | id = ISBN 978-973-46-2657-1
 }}
* {{citat carte
 | first = Ion| last = Vartic
 | authorlink= Ion Vartic
 | title = Clanul Caragiale
 | publisher = Editura Biblioteca Apostrof
 | location = Cluj-Napoca
 | year = 2002
 | id = ISBN 973-9279-53-8
 }}
* Cristea, Dan (1977). ''Arcadia imaginară'', cap.: ''Dominus diabolicus și senzația la Caragiale''.
* Bâlc Denisa-Maria. ''Înspre o dinamică a paranteticului: construcțiile incidente în momentele și schițele lui Caragiale (I)''. În: Transilvania, no. 10, 89-96, 2023 (accesibil [https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2023/12/RT10-2023-balc.pdf online]) ISSN 0255-0539
* Ilie, Loredana. ''Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană'' [A Century of Caragialism. Comic and absurd in Romanian Post-Caragialian Prose and Dramaturgy]. Iași, Editura Institutul European, 2012. 
* Jordan B., Predescu Lucian. ''Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor''. București, Editura Paul Editions, 2023, 302 p. ISBN 9786069703984

== Legături externe ==
{{commonscat}}
{{wikisource}}
{{wikiquote}}
{{Portal|România|Ion Luca Caragiale}}
* [http://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=C Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – C]
* [http://www.cimec.ro/carte/politice/ilc.htm Scrieri Politice]
* [[s:Comediile domnului Caragiale|Comediile d-lui I. L. Caragiale]], studiu critic de [[Titu Maiorescu]]
* [http://www.adevarul.ro/cultura/Casele-Caragiale_0_73193520.html Casele lui Caragiale], 30 ianuarie 2002, ''Adevărul''
* [http://www.mihaieminescu.ro/marturii/caragiale.htm Caragiale despre Eminescu] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20040308132630/http://www.mihaieminescu.ro/marturii/caragiale.htm |date=2004-03-08 }}, mihaieminescu.ro
* [http://monitor-cultural.com/2011/03/05/george-motroc-%E2%80%9Escrisoare-intredeschisa-despre-30-ianuarie-1-februarie-ziua-uitatului-nostru-contemporan-%E2%80%93-i-l-caragiale%E2%80%9C/ Caragiale astăzi] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20110408121907/http://monitor-cultural.com/2011/03/05/george-motroc-%E2%80%9Escrisoare-intredeschisa-despre-30-ianuarie-1-februarie-ziua-uitatului-nostru-contemporan-%E2%80%93-i-l-caragiale%E2%80%9C/ |date=2011-04-08 }}, monitor-cultural.com
* [http://www.adevarul.ro/locale/targoviste/Caragiale_a_fost_batut_cu_oua_si_zarzavaturi_vechi_la_Targoviste_0_534546583.html Caragiale a fost bătut cu ouă și zarzavaturi vechi la Târgoviște], 15 august 2011, Adriana Răceanu, Ion Obăgilă, ''Adevărul''
* [http://www.adevarul.ro/locale/galati/Urmele-Caragiale-Galati-Teatrul-Papadopol_0_636536553.html Urmele lui Caragiale la Galați: o singură vizită a marelui dramaturg la Teatrul Papadopol], 30 ianuarie 2012, Bogdan Nistor, ''Adevărul''
* [http://www.jurnalul.ro/special/100-de-ani-de-la-primul-festival-i-l-caragiale-603928.htm 100 de ani de la primul festival „I.L. Caragiale”]{{Legătură nefuncțională|date=octombrie 2022 |bot=InternetArchiveBot |fix-attempted=yes }}, 12 februarie 2012, Tudor Cires, Simona Lazar, ''Jurnalul Național''
* [http://adevarul.ro/locale/brasov/scriitorulion-luca-caragiale-s-a-luptat-ani-intregi-averea-matusi-brasov-multibani-proveneau-dintr-un-bordel-berlin-1_51270d4e00f5182b858cb239/index.html Scriitorul Ion Luca Caragiale s-a luptat ani întregi pentru averea unei mătuși din Brașov. Mulți bani proveneau dintr-un bordel de la Berlin] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20130530065213/http://adevarul.ro/locale/brasov/scriitorulion-luca-caragiale-s-a-luptat-ani-intregi-averea-matusi-brasov-multibani-proveneau-dintr-un-bordel-berlin-1_51270d4e00f5182b858cb239/index.html |date=2013-05-30 }}, 22 februarie 2013, Simona Suciu, ''Adevărul''
* [http://jurnalul.ro/tag/caragiale-6701.html Articole despre Caragiale], la ''Jurnalul Național''
* [http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/caragiale-artist-talentat-jalnic-afacerist-270983.html Caragiale, artist talentat, jalnic afacerist] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20120824203621/http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/caragiale-artist-talentat-jalnic-afacerist-270983.html |date=2012-08-24 }}, 19 iulie 2012, Dan Gheorghe, ''România liberă''
* [http://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-87-ani-moartea-lui-ion-luca-caragiale-09-07-2009 Valori ale culturii naționale: 87 de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale], 9 iulie 2009, ''Amos News''
* Conu Leonida față cu reacțiunea. Studiu în lumina absurdului, decembrie 2017, Dan Ionescu, ''Luceafărul de dimineață''

'''''Articole biografice'''''
* [http://www.adevarul.ro/cultura/Caragiale-autoexilat_la_Berlin_0_367163694.html Caragiale, autoexilat la Berlin], 6 noiembrie 2010, Dana G. Ionescu, ''Adevărul''
* [http://www.jurnalul.ro/special/la-moartea-lui-caragiale-614986.htm La moartea lui Caragiale] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20120613172020/http://www.jurnalul.ro/special/la-moartea-lui-caragiale-614986.htm |date=2012-06-13 }}, 9 iunie 2012, Carmen Anghel, ''Jurnalul Național''
* [http://national-liberal.ro/2011/07/30/caragiale-si-liberalismul-romanesc/ Caragiale și liberalismul românesc] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20120111175737/http://national-liberal.ro/2011/07/30/caragiale-si-liberalismul-romanesc/ |date=2012-01-11 }}, Radu Zlati, national-liberal.ro
* [http://www.cimec.ro/teatre/Caragiale_pag/CaragialeBiografie.htm Biografia lui Caragiale], Institutul de Memorie Culturală (CIMEC)
* [http://www.jurnalul.ro/teatru/boema-cu-nenea-iancu-de-la-d-i-suchianu-citire-596357.htm Boema cu nenea Iancu, de la D.I. Suchianu citire] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20111114191456/http://www.jurnalul.ro/teatru/boema-cu-nenea-iancu-de-la-d-i-suchianu-citire-596357.htm |date=2011-11-14 }}, 13 noiembrie 2011, Rodica Mandache, ''Jurnalul Național''
* [http://www.jurnalul.ro/special/boema-cu-nenea-iancu-ii-596994.htm Boema cu nenea Iancu (II)]{{Legătură nefuncțională|date=octombrie 2022 |bot=InternetArchiveBot |fix-attempted=yes }}, 20 noiembrie 2011, Rodica Mandache, ''Jurnalul Național''
* [http://jurnalul.ro/special-jurnalul/doamnele-domnului-caragiale-611837.html Doamnele domnului Caragiale], 4 mai 2012, Rodica Mandache, ''Jurnalul Național''
* [http://ziarullumina.ro/file-de-poveste/unde-si-citit-piesele-intai-s-intai-junele-caragiale Unde și-a citit piesele „întâi ș-întâi“ junele Caragiale] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20140808034323/http://ziarullumina.ro/file-de-poveste/unde-si-citit-piesele-intai-s-intai-junele-caragiale |date=2014-08-08 }}, 19 februarie 2008, Ion Mitican, ''Ziarul Lumina''
* [http://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-162-de-ani-de-la-nasterea-lui-mos-virgula-ironiile-si-complexele-omului-spectacol/ Caragiale. 162 de ani de la nașterea lui „Moș Virgulă“. Ironiile și complexele omului-spectacol], 1 februarie 2014, Monica Andrei, ''Ziarul Metropolis''


{{Ion Luca Caragiale}}
{{Umor românesc}}

{{Control de autoritate}}
{{DEFAULTSORT:Caragiale, Ion Luca}}
[[Categorie:Nașteri în 1852]]
[[Categorie:Nașteri pe 1 februarie]]
[[Categorie:Decese în 1912]]
[[Categorie:Decese pe 9 iunie]]
[[Categorie:Ion Luca Caragiale| ]]
[[Categorie:Membri post-mortem ai Academiei Române]]
[[Categorie:Absolvenți ai Liceului Sfinții Petru și Pavel]]
[[Categorie:Aromâni]]
[[Categorie:Aromâni membri ai Academiei Române]]
[[Categorie:Autori satirici români]]
[[Categorie:Cavaler al Ordinului Steaua României]]
[[Categorie:Directori ai Teatrului Național din București]]
[[Categorie:Directori de teatre români]]
[[Categorie:Dramaturgi români]]
[[Categorie:Înmormântări în Cimitirul Bellu]]
[[Categorie:Nuveliști români]]
[[Categorie:Oameni asociați cu Societatea Junimea]]
[[Categorie:Oameni din județul Dâmbovița]]
[[Categorie:Partidul Conservator-Democrat]]
[[Categorie:Români pe mărci poștale românești]]
[[Categorie:Români pe mărci poștale din Republica Moldova]]
[[Categorie:Români pe medalii românești]]
[[Categorie:Români pe monede și bancnote românești]]
[[Categorie:Scriitori neoclasici]]
[[Categorie:Scriitori români de literatură fantastică]]
[[Categorie:Scriitori români din exil]]
[[Categorie:Scriitori români din secolul al XIX-lea]]
[[Categorie:Scriitori români din secolul al XX-lea]]
[[Categorie:Traducători din italiană în română]]