Insulele Fericiților

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Insulele Fericiților sau Insulele celor binecuvântați[1][2] (în greacă makárōn nêsoi) sunt insule semilegendare din Oceanul Atlantic, aflate, potrivit legendelor, la capătul extrem al lumii locuite și considerate atât un loc geografic clar definit, cât și un paradis terestru, locuit de eroii mitologiei grecești, unde iarna nu vine niciodată. Aceste insule sunt identificate uneori cu Brasil și cu alte insule din mitologia celtică, iar alteori cu insulele grecești din vestul Mediteranei: Sicilia, Insulele Eoliene, Insulele Egadi sau alte insule mai mici din vecinătatea Siciliei. Mai târziu, s-a spus că aceste insule s-ar afla în Oceanul Atlantic, iar unii autori au menționat uneori Madeira, Insulele Canare, Insulele Azore, Capul Verde, Bermuda și Antilele Mici ca potriviri posibile.

Legendă[modificare | modificare sursă]

Potrivit mitologiei grecești, insulele erau rezervate celor care au fost aleși să se reîncarneze de trei ori și care au fost considerați destul de puri pentru a putea fi primiți de trei ori în Câmpiile Elizee.[3] O caracteristică a Insulelor Fericiților este legătura cu zeul Cronos; cultul lui Cronos s-a răspândit mult în Sicilia, în special în zona din apropierea orașului Agrigento și în unele zone asociate cu cultul zeului fenician Baal.

Relatări[modificare | modificare sursă]

Viața Apollonius din Tyana (v.2) a lui Flavius Filostrat spune: „Și ei spun, de asemenea, că Insulele Fericiților trebuie să fie mărginite de limitele Libiei unde se înalță către promontoriul nelocuit”. În această geografie, s-a considerat că Libia se extinde spre vest prin Mauretania „până la gura râului Salex, la aproximativ nouă sute de stadii, și dincolo de acel punct la o distanță suplimentară pe care nimeni nu o poate calcula, pentru că atunci când ai traversat acest râu Libia este deșert care nu mai poate întreține o populație”.

Plutarh, care se referă de mai multe ori la „Insulele Fericiților” în scrierile sale, le localizează ferm în Oceanul Atlantic în vita lui Sertorius. În timpul războiului civil haotic din ultimii ai ai Republicii Romane, generalul Quintus Sertorius (c. 123 - 72 î.Hr.) a primit vești de la marinari cu privire la existența anumitor insule, la o distanță de câteva zile de navigație de Hispania:

Sertorius a aflat de la marinari informații atât de fermecătoare, încât a devenit ambiția vieții sale să găsească acele insule și să se retragă acolo.

Plinius cel Bătrân adaugă în Naturalis Historia că insulele „abundă în fructe și păsări de toate felurile”, dar și detaliul neașteptat că „aceste insule sunt totuși foarte deranjate de trupurile în putrefacție ale monștrilor pe care marea le aduce în mod constant pe țărm”.

Insulele sunt menționate în Cartea a II-a a Istoriei adevărate a scriitorului satiric grec Lucian din Samosata. Autorul se distrează pe seama eroilor care locuiau acolo, relatând conflictele lor minore prezentate în fața judecătorului Radamant. El face o serie de observații cu privire la modul în care locuitorii de acolo își petrec timpul, folosind fiecare ocazie pentru a satiriza atât viața contemporană, cât și mitologia greacă.

Ptolemeu a folosit aceste insule ca referință pentru măsurarea longitudinii geografice, iar ele au continuat să îndeplinească rolul de a defini meridianul primar în Evul Mediu.[5] Geografia modernă numește aceste insule Macaronezia.

Lucio Russo prezintă în L'America dimenticata[6] ipoteza îndrăzneață (susținută prin metode statistice) că Insulele Fericiților erau de fapt Antilele Mici și că astronomul grec Hiparh cunoștea longitudinea lor cu o precizie remarcabilă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ AncientHistoryMaps (), Cartes et Tables de la Geographie Ancienne - Sanson, accesat în  
  2. ^ Sanson, Nicolas (). „Cartes et Tables de la Geographie Ancienne - Sanson”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ Pindar, Olympian Ode 2. 57 ff
  4. ^ Plutarch, Life of Sertorius, ch. viii.
  5. ^ Wright, John Kirtland (). „Notes on the Knowledge of Latitudes and Longitudes in the Middle Ages”. Isis. 5 (1): 75–98. doi:10.1086/358121. JSTOR 223599. 
  6. ^ Lucio Russo, L'America dimenticata. I rapporti tra le civiltà e un errore di Tolomeo (2013)