Hapoel Hatzair

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Hapoel Hatzair
în ebraică הפועל הצעיר
Fondat1905
Desființat1930
Unit cuMapai
Ideologiesocialism
sionism
Poziție politicăaripa stângă

Hapoel Hatzair („Tânărul muncitor”) a fost un grup sionist care a fost activ în Palestina din 1905 până în 1930.[1] El a fost fondat de A. D. Gordon, Yosef Ahronowitz, Yosef Sprinzak și a avut o orientare non-marxistă, sionistă și socialistă. Potrivit convingerilor lui A. D. Gordon, Hapoel Hatzair era un grup antimilitarist și extrem de pacifist și a căutat să întemeieze un cămin evreiesc în Palestina prin cucerirea de muncă și a terenurilor.

Formare și dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Hapoel Hatzair a fost fondat în 1905 de zece membri ai celui de-al doilea val de imigranți evrei în Palestina, care a venit între 1904 și 1914.[2][3] Noii imigranți au căutat să organizeze un stat socialist evreiesc în Palestina și au format două grupuri pentru a realiza acest deziderat: Poale Zion (Muncitorii Sionului) și Hapoel Hatzair.[4] Prin 1906, Hapoel Hatzair a crescut la 90 de membri.[5][6] În 1907, el a fondat un ziar cu același nume.[7] Prin 1910, grupul a crescut, deși nu a ajuns să aibă un număr foarte mare de membri. Cele două grupuri aveau împreună abia 500 de membri. Hapoel Hatzair și-a sdumat angajamentul de a practica o politică sionistă și de a cumpăra pământ pe care să fie înființate noi comunități agricole evreiești. Hapoel Hatzair a cumpărat terenuri de la proprietarii arabi prin Fondul Național Evreiesc în conformitate cu principiile socialiste.[8]

Concurența cu Ahdut Ha'Avoda[modificare | modificare sursă]

Când a fost înființată în 1919 organizația politică Ahdut HaAvoda, Hapoel Hatzair a decis să nu i se alăture, deși unii membri au decis individual să facă acest lucru.[9] Liderii Hapoel Hatzair au simțit că noua organizație, care avea puternice ambiții politice, ar domina orice grup unit și n-au vrut ca aceasta să compromită rolul asumat de Hapoel Hatzair ca reprezentant al muncitorilor.[10] Hotărând să nu se alăture organizației Ahdut HaAvoda, Hapoel Hatzair a fost forțată să pătrundă mai puternic în mediul urban și să-și câștige adepți în rândul muncitorilor din orașe. Deși avea numeroși membri în rândul lucrătorilor agricoli, Hapoel Hatzair avea o prezență slabă în centrele urbane; cu toate acestea, ea a avut susținători în rândul scriitorilor, profesorilor și altor intelectuali, ceea ce, deși nu a ajutat-o prea mult în plan politic, i-a adus un prestigiu mai mare.[11]

De-a lungul timpului, membrii Hapoel Hatzair și Ahdut HaAvoda au înțeles că desfășurau activități similare. Ambele grupuri funcționau ca organizații sindicale și ca partide politice, dar aveau organizații de ajutor reciproc, cluburi culturale și sociale și fonduri de asigurări de sănătate separate. În 1920 s-a sugerat pentru prima dată unirea celor două organizații. Acest lucru a dus la formarea Histadrut, singura organizație evreiască care reprezenta interesele muncitorilor. În ciuda faptului că cele două organizații făceau parte din Histadrut, ele au continuat să lupte între ele pentru a obține un rol dominant în cadrul grupului. În primele alegeri în 1924, Hapoel Hatzair a câștigat 27 de locuri, clasându-se pe locul al doilea după Ahdut HaAvoda, care a obținut 38 de locuri.[12] În timp ce Ahdut HaAvoda avea mai mulți membri, Hapoel Hatzair era mai puternic în plan politic. În 1921 Yosef Sprinzak din Hapoel Hatzair a fost primul membru al mișcării muncitorești care a fost ales în conducerea executivă a organizației sioniste mondiale.

Partidul Mapai[modificare | modificare sursă]

Pe la sfârșitul anilor 1920, Ahdut HaAvoda, cu ajutorul lui David Ben-Gurion, a obținut controlul asupra Histadrut. Problemele economice de la sfârșitul anilor 1920 au determinat Histadrut-ul să efectueze o presiune intensă asupra companiilor evreiești care au angajat arabi. Mulți evrei au privit acest lucru ca o amenințare la adresa nivelului lor de trai. Histadrut s-a confruntat astfel cu o opoziție și Ben-Gurion a înțeles că un Histadrut unit ar fi mult mai puternic în lupta cu opoziția. Astfel, el a unit Ahdut HaAvoda și Hapoel Hatzair în decembrie 1930 și a format partidul Mapai, ceea ce a reprezentat sfârșitul organizației Hapoel Hatzair.[13] Unul dintre conducătorii Hapoel Hatzair care a ajuns în conducerea Mapai a fost Haim Arlosoroff.

Organizația de femei[modificare | modificare sursă]

Conducătoarele organizației de femei ale Hapoel Hatzair s-au numărat printre liderii mișcării feministe evreiești. În timp ce singurele delegate femei în primul Histadrut au fost membrele organizației Ahdut HaAvoda, membrele Hapoel Hatzair, Ada Fishman-Maimon și Yael Gordon, au fost invitate să participe doar în calitate de invitate.[14] În timp ce se afla acolo, Ada Maimon, care milita pentru acordarea dreptului de vot pentru femei în instituțiile evreiești, a afirmat că niciun delegat în Histadrut nu a fost ales de către muncitoarele evreice și că, prin urmare, nu le reprezintă pe aceste femei. După ce a obținut sprijinul principalelor partide, inclusiv al Hapoel Hatzair, ea a obținut o poziție în cadrul Histadrut și două locuri au fost rezervate atunci pentru delegatele alese de către muncitoarele evreice.

În plan internațional[modificare | modificare sursă]

În martie 1920, la congresul de la Praga, Uniunea Mondială a Hapoel Hatzair și Zeirei Sion au format Hitahdut Olamit (cunoscut sub numele de Hitahdut). În 1926, la cel de-al treilea congres organizat la Berlin, numele său a fost schimbat în Partidul Sionist Mondial al Muncii (Hitahdut). Mișcarea sa de tineret a fost numită Gordonia, după A. D. Gordon. În 1932 Hitahdut a fuzionat cu Poale Zion și a fost format Ihud Olami, Uniunea Mondială a Sioniștilor Socialiști.[15]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Appendix B, Israel, Area Handbook Series, Country Studies, Federal Research Division, Library of Congress, http://rs6.loc.gov/frd/cs/israel/il_appnb.html
  2. ^ Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, Bedford/St. Martin's, Boston, 2007. ISBN: 978-0-312-43736-7, p. 38.
  3. ^ Rafael Medoff, Chaim I. Waxman, Historical Dictionary of Zionism, Routledge, 5 Sep 2013
  4. ^ Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, Bedford/St. Martin's, Boston, 2007. ISBN: 978-0-312-43736-7, p. 40.
  5. ^ Walter Laqueur, The History of Zionism, Knopf Publishing Group, 2003, ISBN: 978-0-8052-1149-8, p.282.
  6. ^ Rafael Medoff, Chaim I. Waxman, Historical Dictionary of Zionism, Routledge, 5 Sep 2013
  7. ^ Rafael Medoff, Chaim I. Waxman, Historical Dictionary of Zionism, Routledge, 5 Sep 2013
  8. ^ 6. Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, Bedford/St. Martin's, Boston, 2007. ISBN: 978-0-312-43736-7, p.40.
  9. ^ Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, Bedford/St. Martin's, Boston, 2007. ISBN: 978-0-312-43736-7, p.121.
  10. ^ Walter Laqueur, The History of Zionism, Knopf Publishing Group, 2003, ISBN: 978-0-8052-1149-8, p.304-305.
  11. ^ Walter Laqueur, The History of Zionism, Knopf Publishing Group, 2003, ISBN: 978-0-8052-1149-8, p.305.
  12. ^ Amos Perlmutter, "Berl Katznelson and the Theory and Practice of Revolutionary Constructivism" in Middle Eastern Studies, Vol. 13, No. 1 (Jan., 1977). pp. 71-89. https://www.jstor.org/stable/4282621 , accessed Feb 26, 2009.
  13. ^ Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, Bedford/St. Martin's, Boston, 2007. ISBN: 978-0-312-43736-7, p.122.
  14. ^ Dafna N. Izraeli, "The Zionist Women's Movement in Palestine, 1911-1927: A Sociological Analysis" in Signs, Vol. 7, No. 1 (Autumn, 1981). pp. 87-114. https://www.jstor.org/stable/3173511 , accessed Feb 26, 2009.
  15. ^ Rafael Medoff, Chaim I. Waxman, Historical Dictionary of Zionism, Routledge, 5 Sep 2013