Sari la conținut

Geografia Japoniei

36°N 138°E (Geografia Japoniei) / 36°N 138°E36; 138
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Japonia > Geografia Japoniei
Geografia Japoniei

Harta fizică a Japoniei
Localizarea Japoniei pe glob
Localizare
ContinentAsia
RegiuneAsia de Est
Coordonate36°N 138°E (Geografia Japoniei) / 36°N 138°E36; 138
Fus orarJST⁠(d) (UTC+9)
Suprafață
Rang63
Total377.975 km²
Uscat96,4%
Apă3,6%
Lungimea coastei35.268 km
Relief
Punct maximMuntele Fuji (3.776 m)
Punct minimHachirōgata (−4 m)
Cel mai lung râuShinano (367 km)
Cel mai mare lacBiwa (670,3 km²)
Hidrografie
Mări / oceaneOceanul Pacific, Marea Japoniei, Marea Ohotsk, Marea Chinei de Est
Climă
ClimăPredominant temperată; variază de la continental umed în nord (Hokkaidō) la subtropical umed (Honshū) și tropical (Ryūkyū)
Riscuri
Riscuri naturaleCutremure, tsunami, taifunuri, erupții vulcanice (108 vulcani activi)
Marin
Zonă economică exclusivă4.479.388 km² (Locul 8 mondial)
Tectonică
Plăci tectonicePlaca Pacifică, Placa Mării Filipinelor, Placa Eurasiatică, Placa Nord-Americană

Geografia Japoniei cuprinde totalitatea caracteristicilor fizice, climatice și umane ale arhipelagului japonez. Acesta este situat în Asia de Est, la punctul de întâlnire al plăcilor tectonice Eurasiatică, Pacifică, Filipineză și Nord-Americană. Arhipelagul este format din peste 14.100 de insule, dintre care aproximativ 260 sunt locuite, dispuse într-un arc de cerc de-a lungul coastei pacifice.

Teritoriu

[modificare | modificare sursă]

Întindere și suprafață

[modificare | modificare sursă]

Japonia este o țară insulară situată în Asia de Est, fiind mărginită la est și la sud de Oceanul Pacific, la vest de Marea Japoniei și Marea Chinei de Est, iar la nord de Marea Ohotsk. Este constituită dintr-un grup de insule care se întinde de la nord-est spre sud-vest[1], constând în total din aproximativ 14.125 de insule.[2] Cele patru insule principale sunt Hokkaidō, Honshū, Shikoku și Kyūshū[3][4], însă în unele aprecieri rezultă cinci insule prin adăugarea Insulei Okinawa la acestea, ele fiind denumite teritoriul principal (hondo 本土).[5] Încă din perioada Meiji, Japonia nu a avut prevederi teritoriale în constituție, aspect care a fost considerat particular din perspectiva dreptului comparat.[6]

La data de 1 octombrie 2023, suprafața era de 377.974,79 km²[2], clasându-se pe locul 63 în lume conform The World Factbook al Agenției Centrale de Informații.[1]

Lungimea liniei de coastă este de 35.268 km, conform unui studiu al Ministerului Teritoriului, Infrastructurii, Transporturilor și Turismului din Japonia. Apele teritoriale se extind pe o distanță de 12 mile marine în larg de la linia de bază, iar în cazul zonelor maritime specifice utilizate pentru navigația internațională (Strâmtoarea Sōya, Strâmtoarea Tsugaru, canalele de est și de vest ale Strâmtorii Tsushima, Strâmtoarea Ōsumi), acestea se extind până la o linie situată la 3 mile marine în larg de la linia de bază și liniile conectate la aceasta.[7] Zona de până la 200 de mile marine de la linia de bază constituie Zona Economică Exclusivă. Deoarece Japonia este formată din insule, aceasta deține o vastă Zonă Economică Exclusivă de aproximativ 4.050.000 km².[8] Aceasta este a opta cea mai mare din lume. Punctele extreme de est, vest, sud și nord sunt după cum urmează.[9]

Punctele extreme ale Japoniei
Toponim Coordonate
Est Minamitorishima (Tōkyō) 24°16′59″N 153°59′11″E ({{PAGENAME}}) / 24.28306°N 153.98639°E24.28306; 153.98639
Vest Insula Yonaguni (Okinawa) 24°27′05″N 122°55′57″E ({{PAGENAME}}) / 24.45139°N 122.93250°E24.45139; 122.93250
Sud Okinotorishima (Tōkyō) 20°25′31″N 136°4′11″E ({{PAGENAME}}) / 20.42528°N 136.06972°E20.42528; 136.06972
Nord Insula Etorofu (Hokkaidō) 45°33′28″N 148°45′14″E ({{PAGENAME}}) / 45.55778°N 148.75389°E45.55778; 148.75389

Diviziuni administrative

[modificare | modificare sursă]

Ca unități administrative regionale sunt stabilite prefecturile, iar ca unități de bază sunt stabilite municipalitățile (municipii, orașe și sate)[10]. Deși există diverse clasificări regionale superioare nivelului prefectural, începând cu primul manual național de geografie din 1903 (anul 36 din era Meiji), în domeniul educației geografice a fost adoptată următoarea clasificare în 8 regiuni.[11]

Arhipelagul japonez Regiune Prefecturi
Hokkaidō   Regiunea Hokkaidō Hokkaidō
Honshū   Regiunea Tōhoku Aomori Iwate Miyagi Akita Yamagata Fukushima
  Regiunea Kantō Ibaraki Tochigi Gunma Saitama Chiba Tōkyō Kanagawa
  Regiunea Chūbu Niigata Toyama Ishikawa Fukui Yamanashi Nagano Gifu Shizuoka Aichi
  Regiunea Kansai Mie Shiga Kyōto Ōsaka Hyōgo Nara Wakayama
  Regiunea Chūgoku Tottori Shimane Okayama Hiroshima Yamaguchi
Shikoku   Regiunea Shikoku Tokushima Kagawa Ehime Kōchi
Kyūshū   Kyūshū și Okinawa Fukuoka Saga Nagasaki Kumamoto Ōita Miyazaki Kagoshima Okinawa

Evoluția teritoriului

[modificare | modificare sursă]

Antichitate

[modificare | modificare sursă]
Râul Abukuma, limita nordică a statului japonez antic

În a doua jumătate a perioadei Yayoi, în diverse părți ale vestului Japoniei au apărut puteri regionale extinse. La sfârșitul secolului al II-lea, a fost fondată Confederația Yamatai, centrată în regiunea Kinai, care exercita controlul asupra unei zone largi din vestul Japoniei. În secolul al III-lea, Confederația Yamatai a adus sub stăpânirea sa regiunile Tōkai și Hokuriku, precum și estul Japoniei, ducând la formarea statului Wa. În prima jumătate a perioadei Kofun, teritoriul național s-a extins din actuala prefectură Miyazaki din Kyūshū până în prefectura Miyagi din regiunea Tōhoku, fapt evidențiat de evoluția construcției de tumuli (kofun).[Notă 1] Hidenori Arai presupune că, după un prim contact al puterii regale Wa cu provinciile estice (''Tōgoku'') între sfârșitul secolului al III-lea și secolul al IV-lea, între sfârșitul secolului al IV-lea și secolul al V-lea au avut loc războaie de cucerire conduse de puterea Wa în est. Cu toate acestea, statul Wa nu a avut intenția de a securiza și menține controlul asupra tuturor teritoriilor, cum ar fi Tōhoku, În secolul al VI-lea, zonele de la nord de Râul Abukuma, care aveau o bază economică fragilă, au fost separate de teritoriul controlat de Wa. Astfel, în perioada Kofun târzie, domeniul stăpânit de Wa ajungea până în sudul actualei prefecturi Miyagi pe partea Pacificului și până în centrul actualei prefecturi Niigata pe partea Mării Japoniei. De asemenea, în acest interval, în anii 400 (primul an al Împăratului Richū) și 404, Wa a purtat două bătălii în Peninsula Coreeană alături de țările Baekje și Gaya împotriva forțelor aliate Goguryeo și Baekje.

În perioadele Nara și Heian, statul japonez recunoștea ca teritoriu național zona cuprinsă între Strâmtoarea Tsugaru la nord și Insula Kikai la sud[undefined], însă, pe de altă parte, considera că teritoriul originar al Japoniei era constituit de Kyūshū, Shikoku, Insula Iki, Tsushima, precum și regiunile Hokuriku și vestul regiunii Chūbu din Honshū, înconjurate de acestea.[12] Din acest motiv, interesul scăzut față de regiunea Tōhoku a rămas neschimbat, nefiind resimțită necesitatea de a controla în totalitate nordul regiunii Tōhoku, în realitate, limita nordică a statului japonez în secolul al VIII-lea era Câmpia Ōsaki n secolul al IX-lea, odată ce trimiterea la capitală a taxelor colectate din Mutsu și Dewa a încetat, interesul a scăzut și mai mult, iar administrarea nordului regiunii Tōhoku a fost lăsată pe seama șefilor locali. De asemenea, interesul față de Insulele Nansei s-a diminuat.

În Japonia antică, a fost instituită o diviziune administrativă cunoscută sub numele de Kinai. Încă de la fondarea sa prin Reformele Taika, Kinai a fost percepută ca o regiune specială pentru conducători, însă după implementarea sistemului Ritsuryō, aceasta a preluat rolul de a susține statul ca teritoriu aflat sub administrație directă.

Evul Mediu

[modificare | modificare sursă]
Insula Tsushima, a cărei apartenență a oscilat între Japonia și Coreea în prima jumătate a secolului al XV-lea

În Japonia evului mediu târziu, granițele erau trasate în funcție de capacitatea de a stabili o relație de vasalitate cu Șogunul Muromachi, de apartenența la ordinea ierarhică avându-l pe șogun în vârf, sau de situarea în afara acesteia. Regiunile care se răzvrăteau împotriva șogunului și unde ordinele nu ajungeau erau plasate în afara sferei de dominație, granița fiind astfel clarificată prin existența sau absența relației de vasalitate.

În istoriografie, domnia celui de-al treilea șogun al Șogunatului Muromachi, Ashikaga Yoshimitsu, este evaluată ca fiind primul regim unificat al curții imperiale și al nobilimii militare (kōbu). Cu toate acestea, Shogunatul Muromachi era o putere politică ce nu manifesta aproape niciun interes față de provincii, considera că sfera pe care trebuia să o guverneze cuprindea Kinai și provinciile învecinate, Setouchi și regiunea Chūbu, în timp ce pentru shogunat, Tōhoku, Kantō și Kyūshū nu erau nimic altceva decât zone de periferie.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, când relația de vasalitate dintre șogun și Kamakura Kubō s-a prăbușit în urma Rebeliunii Eikyō, șogunatul a ajuns să stabilească faptul că granița estică a statului japonez se oprea la Provincia Suruga, separând astfel provinciile estice (Tōgoku) de Japonia. Pe de altă parte, Regatul Ryūkyū, care era un stat independent la acea vreme, stabilise o relație de vasalitate cu shogunul Muromachi, ceea ce înseamnă că „relația stăpân-supus” față de shogun era un concept care putea fi instituit chiar și între state diferite.

În anul 1419 (anul 26 al erei Ōei), Coreea Joseon a atacat Tsushima cu scopul de a distruge bazele piraților Wokou, însă operațiunea s-a soldat cu un eșec (Invazia Oei). Ulterior, au avut loc negocieri între Tsushima și Coreea Joseon pentru a integra Tsushima în teritoriul coreean, dar negocierile au eșuat, iar Tsushima a continuat să aparțină statului japonez.

În era Bunmei, Jinson, administratorul șef (bettō) al templului Kōfuku-ji din Yamato, afirmă în „Daijōin Jisha Zōjiki” că întinderea statului japonez în evul mediu târziu cuprindea actualele regiuni Kinki, Tōkai, Hokuriku, Chūgoku și Shikoku. La sfârșitul perioadei Sengoku, în anul 9 al erei Tenshō (1581), când Oda Nobunaga și-a clarificat intenția de a purta o bătălie decisivă împotriva clanului Mōri, a declarat: „De data aceasta, întrucât oamenii clanului Mōri ies la atac [...], Lordul Nobunaga va ieși personal, armatele din țările de est și cele de vest se vor înfrunta, va purta o luptă decisivă, îi va nimici pe toți, iar Țara noastră (Honchō) va fi lăsată fără obstacole în seama voinței sale unice; acesta este ordinul său, așa că fiecare să fie pregătit”. Astfel, el definea sfera statului japonez prin ideea că, dacă țările de est (teritoriul Oda) și țările de vest (teritoriul Mōri) se vor lupta și vestul va fi învins, atunci „Honchō” (Japonia) va ajunge într-o stare fără impedimente.

Epoca modernă timpurie

[modificare | modificare sursă]
În epoca lui Toyotomi Hideyoshi, dominația statului japonez a ajuns pentru prima dată la extremitatea nordică a insulei Honshū.

Regimul Toyotomi, care a succedat regimului Oda, a desăvârșit unificarea Japoniei în anul 1588 (anul 16 al erei Tenshō), în urma pacificării regiunilor Shikoku și Kyūshū. Ulterior, regimul Toyotomi și-a extins dominația și în estul Japoniei, iar prin Ōu Shioki din 1590 (anul 18 al erei Tenshō), a încorporat pentru prima dată extremitatea nordică a insulei Honshū în teritoriul național japonez. În plus, Hideyoshi a invadat de două ori Peninsula Coreeană sub pretextul „intrării în Tang” (Kara-iri), dar nu a reușit să-și extindă stăpânirea asupra continentului chinez și a Peninsulei Coreene (Războiul din erele Bunroku și Keichō).

Shogunatul Tokugawa, care a succedat regimului Toyotomi, a ales calea izolaționismului internațional, într-o schimbare totală de direcție față de regimul Toyotomi, și a desfășurat negocieri externe prin intermediul a patru regiuni care serveau drept „ferestre”: Nagasaki, Tsushima, Ryūkyū (Satsuma) și Matsumae.

În anul 1609 (anul 14 al erei Keichō), Domeniul Satsuma a invadat Ryūkyū, stabilind o relație de vasalitate și punându-l sub stăpânirea sa, însă Ryūkyū a continuat să mențină relații de tribut și cu China (dinastiile Ming și Qing), păstrând o relație de dublă subordonare între statul japonez și China. De asemenea, în perioada regimului Tokugawa, Ținutul Ezo (Hokkaidō) era considerat a fi în afara statului japonez, cu excepția „Ținutului Wajin” (Wajinchi) din sudul Peninsulei Oshima, care era controlat de Domeniul Matsumae.

Epoca modernă și contemporană

[modificare | modificare sursă]

Noul guvern Meiji, având ca sarcină stabilirea limitelor teritoriale în regiunile de frontieră, a încorporat Hokkaidō în statul japonez în anul 1870 (anul 3 al erei Meiji), iar în 1879 (anul 12 al erei Meiji), a integrat oficial Ryūkyū în statul japonez sub denumirea de Prefectura Okinawa, în timp ce negocierile cu Dinastia Qing privind apartenența acestuia au rămas nerezolvate.

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, Japonia și-a extins teritoriul prin intermediul războaielor externe, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea a atins cea mai mare extindere teritorială din istoria sa. În anul 1895 (anul 28 al erei Meiji), ca rezultat al Războiului Sino-Japonez, a obținut Taiwanul de la Dinastia Qing (Tratatul de la Shimonoseki), ar în 1905 (anul 38 al erei Meiji), în urma negocierilor de după Războiul Ruso-Japonez, a primit de la Rusia cesiunea sudului insulei Sahalin (Karafuto) (Tratatul de la Portsmouth). Mai mult, în 1910 (anul 43 al erei Meiji), a anexat Coreea, care se afla deja anterior sub protecția sa. Ulterior, în 1922 (anul 11 al erei Taishō), a început și administrarea sub mandat a Insulelor Mărilor de Sud, extinzându-și zona de dominație și către partea Pacificului.

În anul 1932, s-a fondat Manchukuo. În 1937, prin Al Doilea Război Sino-Japonez, declanșat de Incidentul de la Podul Marco Polo, și-a extins teritoriile ocupate pe continentul chinez. În septembrie 1940 (anul 15 al erei Shōwa), a început avansarea în nordul Indochinei Franceze (Invadarea Indochinei Franceze), iar în luna iulie a anului următor a început avansarea și în partea sudică.[13]

În februarie 1939, Guvernământul General al Taiwanului a ocupat Insula Hainan împreună cu Marina. Guvernământul General al Taiwanului plănuia industrializarea grea a Taiwanului și urmărea să pună Insula Hainan sub stăpânire ca o „colonie a Taiwanului” Totuși, după ocupație, administrarea Insulei Hainan a ajuns să fie condusă de Marină, iar Guvernământul General al Taiwanului nu a putut fi implicat decât prin cooperarea cu Marina.

În decembrie 1941, Japonia a declanșat Operațiunea din Sud odată cu izbucnirea Războiului din Pacific, iar în luna mai a anului următor a încorporat întreaga regiune a Asiei de Sud-Est în teritoriul național. Odată cu înfrângerea în Războiul din Pacific, Japonia a pierdut toate coloniile pe care le deținea anterior, iar statul Manchukuo a dispărut. Prin Tratatul de la San Francisco încheiat în 1951, a renunțat și la suveranitatea asupra sudului insulei Sahalin (Karafuto) și a Insulelor Kurile.

În anul 1972, Okinawa, care se afla sub ocupație americană încă de la sfârșitul Războiului din Pacific, a fost returnată Japoniei.

Dispute teritoriale

[modificare | modificare sursă]

Japonia se confruntă cu câteva dispute teritoriale. În ceea ce privește Teritoriile de Nord (dispută între Hokkaidō și Rusia) și Takeshima (dispută între Shimane și Coreea de Sud), acestea se află sub controlul efectiv al țărilor cu care se află în litigiu , în timp ce Insulele Senkaku (dispută între Okinawa, Republica Chineză[14][15] și Republica Populară Chineză[16]) se află sub controlul efectiv al Japoniei. În privința acestora din urmă, Japonia adoptă poziția conform căreia nu există o problemă legată de suveranitate.[17] De asemenea, Republica Populară Chineză și Coreea de Sud contestă afirmația Japoniei conform căreia Okinotorishima este o „insulă” conform dreptului internațional și deține o zonă economică exclusivă.

Geografie fizică

[modificare | modificare sursă]

Geologie

[modificare | modificare sursă]
Principalele forme de relief

În jurul Japoniei, se întâlnesc patru plăci tectonice: Placa Nord-Americană, Placa Pacifică, Placa Eurasiatică și Placa Mării Filipinelor.[18] De asemenea, grupurile de insule ale Japoniei sunt formate din patru arcuri insulare: Arcul Kurilelor, Arcul Honshū, Arcul Izu-Ogasawara și Arcul Ryūkyū. Arcul Honshū este clasificat în Japonia de Nord-Est și Japonia de Sud-Vest. Până acum 30 de milioane de ani, arhipelagul japonez era situat la marginea continentului asiatic, dar acum 25 de milioane de ani a început procesul de rifting, iar Marea Japoniei s-a deschis ca o mare marginală.[19] Astfel s-a format o crustă continentală lungă și îngustă care avea să devină ulterior Japonia de Nord-Est și Japonia de Sud-Vest, acestea rotindu-se în sens invers acelor de ceasornic și, respectiv, în sensul acelor de ceasornic, dând formă arhipelagului japonez.[20] Această rotație a început acum 20 de milioane de ani și s-a încheiat acum 15 milioane de ani. Între cele două s-a format Fossa Magna.[20] Acum 15 milioane de ani, Arcul Izu-Ogasawara s-a ciocnit cu Arcul Honshū. Prin subducția Plăcii Mării Filipinelor, Munții Tanzawa și Peninsula Izu au devenit parte din Honshū. De asemenea, prin coliziunea dintre Arcul Honshū și Arcul Kurilelor, s-au ridicat Munții Hidaka.[19]

Structura geologică a Japoniei este complexă, dar poate fi clasificată în linii mari în funcție de epocă și origine: marginea continentală din Paleozoic, arcurile insulare din Paleozoic, complexele de acreție din Paleozoic, complexele de acreție din Mezozoic până în Paleogen, și arcurile insulare din Cenozoic.

Relief

[modificare | modificare sursă]

Este un relief bogat în denivelări podgoare și văiugi[21], iar conform „Anchetei privind crearea informațiilor numerice despre teritoriul național din anul 57 al erei Shōwa”, 61% din întregul teritoriu național este muntos, iar 12% este format din dealuri.[22] În zonele muntoase se întind bazine de mici dimensiuni, iar în zonele de coastă câmpii mici, populația, terenurile arabile, funcțiile urbane și cele economice fiind concentrate în aceste câmpii și bazine înguste. În special în zona Centurii Pacificului sunt concentrate funcțiile urbane și infrastructura economică menționate anterior . Din acest motiv, riscul geopolitic este ridicat, iar începând cu anii 1970 au apărut planuri de a dispersa aceste funcții concentrate, însă acestea nu au ajuns încă în stadiul de execuție. Totuși, există unele mișcări de dispersare, cum ar fi companii care își mută sediile centrale în orașe de provincie.[23]

Punctul cel mai jos și punctul cel mai înalt

[modificare | modificare sursă]
  • Punctul cel mai jos: Mina Hachinohe, altitudine aprox. -160 m (cel mai jos punct de la suprafață) (cifră aproximativă, deoarece este o mină în carieră deschisă și există o probabilitate mare ca relieful să se schimbe)
  • Punctul cel mai înalt: Muntele Fuji (Vârful Kengamine), altitudine 3.776 m .

Râuri și lacuri

[modificare | modificare sursă]

Mări și oceane

[modificare | modificare sursă]
Harta reliefului submarin din apele din jurul Japoniei și Arhipelagul Japonez

Mările din jurul Japoniei sunt conectate între ele, dar partea estică și sudică constituie Oceanul Pacific, partea nord-vestică Marea Japoniei, partea vestică Marea Chinei de Est, iar partea nord-estică Marea Okhotsk. La nivel mondial, zona maritimă cuprinsă între Insulele Izu și Insulele Ogasawara și Insulele Nansei este denumită Marea Filipinelor

În partea sudică a Arhipelagului Japonez curge un curent cald numit Kuroshio (Curentul Japoniei). Oyashio (Curentul Kurilelor), care vine dinspre nord, se ciocnește de acesta în largul coastelor Sanriku și Jōban, creând zone bogate în pește (fronturi oceanice) . Pe de altă parte, o ramificație a curentului Kuroshio pătrunde prin Strâmtoarea Tsushima în părțile sudice și estice ale Mării Japoniei. Acesta este Curentul Tsushima. Curentul Tsushima iese în Oceanul Pacific prin Strâmtoarea Tsugaru și Strâmtoarea Sōya, având o influență majoră asupra climei de pe coasta Mării Japoniei. În plus, Curentul Liman curge dinspre Strâmtoarea Mamiya în partea nordică a Mării Japoniei.

Resurse naturale și principalele produse

[modificare | modificare sursă]

Deși se produc majoritatea mineralelor, cele mai multe dintre acestea sunt la o scară prea mică pentru comercializare și au o rentabilitate scăzută. Totuși, calcarul, necesar pentru beton și rafinarea minereului de fier, continuă să fie produs și în prezent în cantități ce depășesc cererea internă , iar în ceea ce privește iodul, țara are una dintre cele mai mari producții din lume. De asemenea, deși este larg răspândită percepția că în Japonia nu se poate extrage petrol, pe coasta Mării Japoniei există zăcăminte de petrol, unde exploatarea s-a desfășurat în trecut. Cu toate acestea, deoarece majoritatea petrolului exploatabil a fost epuizat în urmă cu câteva decenii, iar în prezent exploatarea nu mai este rentabilă în majoritatea regiunilor, aceasta a fost suspendată. În unele zone, țițeiul neexploatabil care țâșnește ocazional la suprafață din zăcăminte foarte mici provoacă daune culturilor agricole, fiind considerat o pacoste. În anul 2003, gazul petrolier lichefiat acoperea aproximativ 33% din cererea internă, iar gazele naturale aproximativ 3,5% din cererea internă.

În vechime, aurul era extras în diverse regiuni ale țării și era utilizat pentru monede, bunuri și clădiri. Se spune că acesta este motivul pentru care Marco Polo a descris Japonia ca „Țara de Aur Zipangu”, însă, începând din Perioada Edo și până în Perioada Meiji, acesta a fost exportat în cantități mari, iar în prezent rezervele sunt aproape epuizate. Rezervele de argint, cupru, fier și alte metale sunt, la fel ca în cazul aurului, aproape epuizate în prezent. Pe lângă toate acestea tehnologia de rafinare și prelucrare a metalelor, în principal a fierului, se menține și astăzi la un nivel ridicat, aceste tehnologii fiind valorificate prin intermediul resurselor metalice importate.[Notă 2]

În ceea ce privește resursele submarine, s-a confirmat existența unor mari zăcăminte nu doar de minerale metalice, ci și de hidrați de metan și gaze naturale. De asemenea, a fost confirmată existența zăcămintelor de metale rare.

În privința produselor agricole, cu excepția orezului (rata de autosuficiență pentru consumul principal 100%, altele 95%, în anul 2007), rata de autosuficiență a majorității produselor este sub 100%, fiind o situație în care este dificil de acoperit cererea alimentară a Japoniei fără importuri .

Climă

[modificare | modificare sursă]
Clasificarea climatică Köppen în Japonia (bazată pe valorile medii din perioada 1981–2016)

În Clasificarea climatică Köppen, Japonia se încadrează aproape în totalitate în climatul subtropical umed sau în climatul continental umed[24][25], însă există unele excepții. Climatul oceanic este distribuit în zonele de coastă din sudul Hokkaidō, zonele de coastă ale prefecturilor Aomori și Iwate, precum și în părți ale podișurilor din prefecturile Miyagi, Yamagata, Fukushima, Tochigi, Yamanashi și Nagano.[26] De asemenea, într-o parte a prefecturii Gunma este prezent climatul temperat cu ploi de vară. Climatul de tundră se găsește pe vârful Muntelui Fuji[27] și în apropierea vârfului Muntelui Daisetsu.[28]

Privit la nivel global, cele patru anotimpuri sunt clar definite[29][30], iar la fel ca în China și Peninsula Coreeană, diferențele de temperatură anuale și diurne sunt mari.[31] Alte caracteristici menționate sunt precipitațiile abundente[32], și variațiile mari ale cantității anuale de precipitații datorate influenței sezonului ploios (Tsuyu) și a ploilor de toamnă (Shurin).[33]

Clima Japoniei diferă considerabil în funcție de versantul dinspre Pacific sau cel dinspre Marea Japoniei. Pe versantul dinspre Marea Japoniei, din cauza Mării Japoniei traversate de vânturile sezoniere de nord-vest[34], iarna sunt multe ninsori și ploi , în timp ce pe versantul dinspre Pacific, din cauza vânturilor sezoniere de sud-est care suflă dinspre Oceanul Pacific. Vara sunt multe ploi.[35] De-a lungul coastei Marea Interioară Seto și în Podișul Central, cantitatea de precipitații este redusă pe tot parcursul anului. În plus, în Japonia, care se întinde pe o lungime mare de la nord la sud, diferențele climatice cauzate de latitudine sunt, de asemenea, mari.[33]

Natură

[modificare | modificare sursă]

Conform teoriei tectonicii plăcilor, zona din jurul Japoniei se află într-o zonă de graniță unde se întâlnesc patru plăci: Placa Eurasiatică, Placa Nord-Americană, Placa Pacifică și Placa Mării Filipinelor, fiind inclusă într-o centură orogenică tânără (Cercul de Foc al Pacificului) unde activitatea de formare a munților este intensă. Chiar și cel mai vechi strat de suprafață, din apropierea prefecturilor Gifu și Nagano, datează de aproximativ 240 de milioane de ani, fiind din punct de vedere geologic un strat nou.

Din acest motiv, erupțiile vulcanice au loc frecvent în diverse regiuni , iar țara se confruntă periodic cu cutremure de magnitudinea 7 sau 8. Dacă ne referim strict la cutremurele de magnitudinea 4, acestea au loc atât de frecvent încât se poate spune că apar aproape zilnic, Japonia putând fi numită o „țară a cutremurelor”. De asemenea, ca urmare a mișcării plăcilor, falii active străbat întreg teritoriul național , iar marile cutremure lovesc adesea direct orașele.

Totuși, datorită faptului că este o zonă vulcanică, țara este binecuvântată cu izvoare termale , acestea devenind, de cele mai multe ori, destinații turistice renumite și fiind desemnate parcuri naționale sau parcuri cvasi-naționale. Deoarece întregul teritoriu a fost format prin activități precum erupțiile vulcanice, deriva continentelor și sedimentarea, există mulți munți abrupți, iar râurile sunt scurte, ceea ce face ca dezastrele cauzate de alunecările de teren să fie frecvente în diverse regiuni .

Dezastre naturale frecvente în Japonia

Mediu

[modificare | modificare sursă]

Japonia are o varietate de vietăți și natură datorită schimbărilor celor patru anotimpuri. Bogăția biotei este deosebit de remarcabilă, iar în anumite grupuri taxonomice, numărul de specii din Japonia este mai mare decât în întreaga Europă sau în America de Nord. De exemplu, în Japonia există 630 de specii de ferigi, ceea ce este mult mai mult decât în Europa (152) sau în Statele Unite și Canada (406), fiind aproape comparabil cu Thailanda și cele trei țări din Indochina, situate în zona tropicală.

Datorită diverșilor factori, precum schimbările în alimentație de după perioada de creștere economică rapidă și problemele legate de importul produselor agricole din străinătate, industria agriculturii, silviculturii și pescuitului a suferit schimbări drastice în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Abandonarea pădurilor artificiale cauzată de declinul silviculturii, precum și scăderea resurselor piscicole din cauza schimbărilor de mediu, a pescuitului excesiv și a braconajului au devenit probleme majore.

În ceea ce privește ecosistemul, începând cu Perioada Meiji, au apărut schimbări cauzate de speciile invazive, având loc o scădere a biodiversității, reprezentată de dispariția ibisului crestat japonez și a lupului japonez.

Probleme de mediu
Acorduri internaționale

Geografie Umană

[modificare | modificare sursă]

Utilizarea terenurilor

[modificare | modificare sursă]


Repartizarea utilizării terenurilor (2012)

     Păduri (66,3%)

     Terenuri agricole (12%)

     Zone rezidențiale (5%)

     Drumuri (3,6%)

     Ape, râuri, canale (3,5%)

     Terenuri virane (0,9%)

     Altele (8,6%)

Procentul suprafeței forestiere din teritoriul japoniei este mare în rândul țărilor dezvoltate care nu sunt microstate și au o suprafață semnificativă; există puține alte țări, precum Suedia și Finlanda, unde acesta se situează în jurul valorii de 70%. Acest lucru este în mare parte ajutat de faptul că există multe zone muntoase abrupte care nu pot fi utilizate ca teren agricol sau zone rezidențiale, existând multe restricții în ceea ce privește utilizarea terenurilor și planificarea urbană. Rata de împădurire a rămas aproape constantă începând cu mijlocul secolului al XX-lea, de când există statistici fiabile.

Detalierea utilizării suprafeței totale de aproximativ 378.000 km², conform „Situației utilizării teritoriului național a Biroului de Statistică din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Comunicațiilor.”
(Cele de mai sus conform studiului din 2012)
  • Terenuri private: 162.549 km²
    • dintre care zone rezidențiale: 15.858 km² (9,76%)
    • dintre care orezării: 27.276 km² (16,72%)
    • dintre care câmpuri: 24.962 km² (15,36%)
    • dintre care păduri montane: 78.777 km² (48,46%)
  • Suprafața parcurilor naturale: 53.692,32 km²
  • Suprafața parcurilor urbane: 998,41 km²
(Cele de mai sus conform studiului din 2003)

Suprafață irigată

[modificare | modificare sursă]

27.820 km² (conform studiului din 1993)

Transport

[modificare | modificare sursă]

Insule principale și forme de relief caracteristice

[modificare | modificare sursă]

Hokkaidō

[modificare | modificare sursă]
Hokkaidō

Hokkaidō: Este a doua insulă ca mărime dintre cele patru insule principale care alcătuiesc arhipelagul japonez.[Notă 3]

Entitatea publică locală (prefectura) formată din această insulă principală Hokkaidō și insulele sale adiacente (precum Insula Rishiri, Insula Rebun, Insula Okushiri, Insula Teuri, Insula Yagishiri, Oshima Ōshima, Oshima Kojima etc.) poartă, de asemenea, numele de „Hokkaidō”, fiind singurul „dō” (circuit) dintre cele 47 de prefecturi

Regiunea formată din această singură prefectură „Hokkaidō” este denumită Regiunea Hokkaidō. Suprafața sa este de 83.456,75 km², ceea ce reprezintă aproximativ 20% (22,9%) din suprafața totală a Japoniei.[36]

Honshū

[modificare | modificare sursă]
Honshū

Honshū: Este cea mai mare insulă dintre cele patru insule principale care alcătuiesc arhipelagul japonez.

Suprafața sa este de 227.942,83 km², fiind de aproximativ trei ori mai mare decât suprafața insulei Hokkaidō și mai extinsă decât insula Marea Britanie din Regatul Unit, ocupând locul al șaptelea în lume ca mărime.

Este clasificată în Regiunea Tōhoku, Regiunea Kantō, Regiunea Chūbu, Regiunea Kinki și Regiunea Chūgoku, însă există diverse opinii cu privire la această împărțire și nu există o clasificare unificată.

Articol principal: Regiuni din Japonia

Regiunea Tōhoku

[modificare | modificare sursă]
Regiunea Tōhoku

Regiunea Tōhoku este situată în partea de nord a insulei Honshū. În această regiune, Honshū se află pe Placa Nord-Americană, iar Munții Ōu, care s-au format prin ridicare fiind împinși de Placa Eurasiatică dinspre vest și de Placa Pacifică dinspre est, străbat centrul regiunii de la nord la sud . De asemenea, alți munți și bazine se extind tot pe direcția nord-sud. În cursurile mijlocii ale râurilor care izvorăsc din Munții Ōu și din alte zone muntoase s-au format bazine, iar în cursurile inferioare s-au format câmpii. Acestea reprezintă zonele centrale ale producției agricole din Japonia . Vulcanii din regiunea Tōhoku se află pe partea vestică a Munților Ōu.

Regiunea Kantō

[modificare | modificare sursă]
Regiunea Kantō

Regiunea Kantō este situată la sud de Regiunea Tōhoku și la est de Regiunea Chūbu. Este o regiune centrată pe Câmpia Kantō, cea mai întinsă din Japonia, fiind înconjurată de munți la nord și vest, și de mare la est și sud. Regiunea Kantō este situată în interiorul Fossa Magna, având o structură geologică complexă. Partea sudică, unde sunt concentrate mari orașe precum Tōkyō, Yokohama, Kawasaki, Saitama și Chiba, precum și orașele-dormitor ale acestora, are o populație numeroasă.

Regiunea Chūbu

[modificare | modificare sursă]
Regiunea Chūbu

Regiunea Chūbu ocupă partea centrală a insulei Honshū. Majoritatea acestei regiuni se află pe Placa Eurasiatică, dar în partea de est se ciocnește cu Placa Nord-Americană. Această graniță se numește Fossa Magna, iar linia care leagă Municipiul Itoigawa din Prefectura Niigata de Municipiul Shizuoka din Prefectura Shizuoka este considerată marginea sa vestică și este numită Linia Tectonică Itoigawa-Shizuoka. Placa Eurasiatică din această regiune este supusă și subducției Plăcii Mării Filipinelor, iar din aceste mișcări a rezultat o activitate orogenică, formându-se lanțurile muntoase Munții Hida („Alpii Nordici”), Munții Kiso („Alpii Centrali”) și Munții Akaishi („Alpii Sudici”), cunoscute sub numele de „Alpii Japonezi”. Acest fapt este indicat și ca fiind cauza cutremurelor Tōkai și Tōnankai. Această zonă de subducție este cunoscută sub numele de Groapa Nankai, iar în interior Golful Suruga este numită și Groapa Suruga.

Regiunea Kinki/Kansai

[modificare | modificare sursă]
Regiunea Kansai

Regiunea Kansai este situată la vest de Regiunea Chūbu și la est de Regiunea Chūgoku. Linia Tectonică Mediană traversează Peninsula Kii aproape de la est la vest.

Regiunea Chūgoku

[modificare | modificare sursă]
Regiunea Chūgoku

Regiunea Chūgoku este formată din partea de vest a insulei Honshū, o parte din insulele din Marea Interioară Seto și insulele din Marea Japoniei . Este situată la nord de Shikoku, de cealaltă parte a Mării Interioare Seto.

Shikoku

[modificare | modificare sursă]
Shikoku

Shikoku: Este a patra insulă ca mărime dintre cele patru insule principale care alcătuiesc arhipelagul japonez.

Suprafața sa este de 18.297,74 km², ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din suprafața insulei Kyūshū. Această insulă și o parte din insulele din Marea Interioară Seto sunt denumite împreună Regiunea Shikoku sau pur și simplu Shikoku. În Shikoku sunt situate 4 prefecturi.

Shikoku se află pe Placa Eurasiatică, iar în largul coastei sale sudice are loc subducția Plăcii Mării Filipinelor. Deoarece prisma de acreție formată la această limită s-a transformat în uscat, distribuția geologică se extinde sub formă de benzi de la est la vest, iar partea nordică prezintă strate din perioade mai vechi decât partea sudică. Clima din Shikoku diferă între partea dinspre Pacific și partea dinspre Marea Interioară Seto datorită Munților Shikoku care străbat centrul insulei de la est la vest. Partea dinspre Pacific este caldă și ploioasă, în timp ce partea dinspre Marea Interioară Seto este caldă, dar cu precipitații reduse.

Kyūshū

[modificare | modificare sursă]
Kyūshū

Kyūshū: Este a treia insulă ca mărime dintre cele patru insule principale care alcătuiesc Arhipelagul japonez. Se mai numește și Insula Kyūshū.

Suprafața sa este de 36.731,56 km², reprezentând puțin sub jumătate din suprafața insulei Hokkaidō, și este situată la vest de Honshū și Shikoku.

Această insulă Kyūshū, împreună cu insulele adiacente și Insulele Satsunan (teritoriul Prefecturii Kagoshima), este denumită „Kyūshū”. Când se face referire la „cel mai înalt vârf din Kyūshū”, este menționat în general Muntele Miyanoura de pe Yakushima, care face parte din Insulele Satsunan. Incluzând și Insulele Nansei (teritoriul Prefecturii Okinawa), zona este denumită „Regiunea Kyūshū”. Includerea Prefecturii Okinawa în „Regiunea Kyūshū” este comună în enciclopedii. De menționat că următoarea listă exclude, din motive de conveniență, elementele care aparțin secțiunii următoare, „Insulele Nansei”.

Insulele Nansei

[modificare | modificare sursă]
Insulele Nansei

Insulele Nansei reprezintă un arc insular situat la sud de Kyūshū, format prin subducția Plăcii Mării Filipinelor sub Placa Eurasiatică. Acestea delimitează Oceanul Pacific de Marea Chinei de Est

În cadrul Insulele Nansei, există 691 de insule care aparțin Prefecturii Okinawa.[37]

Insulele Izu și Ogasawara

[modificare | modificare sursă]
Insulele Izu și Ogasawara

Insulele Izu și Insulele Ogasawara reprezintă un arc insular situat la sud de Honshū, format prin subducția Plăcii Pacifice sub Placa Mării Filipinelor . Zona unde are loc această subducție se numește Groapa Izu-Ogasawara. Insulele din arhipelagul Izu și Nishinoshima constituie partea superioară a Crestei Sud-Honshū. Grupul Mukojima, Grupul Chichijima și Grupul Hahajima din Insulele Ogasawara sunt separate de Creasta Sud-Honshū prin Jgheabul Ogasawara, situat la vest de acestea. Din punct de vedere administrativ, acestea sunt incluse în Metropola Tokyo, iar în clasificarea regională, fac parte din Regiunea Kantō.

Note

[modificare | modificare sursă]

Note explicative

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ În ceea ce privește granițele antice, există și cercetări care explorează teritoriul statului antic prin intermediul etimologiei termenului „Tsuma”. Mai exact, se susține că în Perioada Kofun, „Tsuma” desemna frontiera situată în afara zonei „Hina” (zona rurală), iar „Satsuma” și „Azuma” reprezentau frontierele pentru statul Wa. (Hajime Nagata, „O teorie preliminară despre «Azuma» și «Emishi» în antichitate”, Hosei Shigaku, vol. 71, Societatea Istorică a Universității Hosei, martie 2009, pp. 17‐18, 22)
  2. ^ Recent, metalele prețioase precum aurul, recuperate din telefoane mobile și dispozitive electronice, au un conținut pe unitatea de greutate mai mare decât minele naturale, fiind numite „mine urbane” și atrăgând atenția .
  3. ^ „List of islands by area”, Wikipedia (în engleză), , accesat în  

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b „{{{display}}}”. Nihon jinmei daijiten+Plus (în japoneză). Kōdansha. 
  2. ^ a b „Japan”. Encyclopedia of Japan. . https://japanknowledge.com/contents/eoj Encyclopedia of Japan. 
  3. ^ „日本の島の数”. 国土地理院⁠(d). Accesat în . 
  4. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  5. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  6. ^ Osamu Ishimura, Vol. 39, Nr. 4, Asociația de Drept a Universității Niigata, 2007.
  7. ^ „Tokutei Kaiiki”. www.kaiho.mlit.go.jp. Accesat la 9 iulie 2024.
  8. ^ Yamada, Yoshihiko (2011-12), „Japan's New National Border Strategy and Maritime Security”, Journal of Borderlands Studies (în engleză), 26 (3), pp. 357–367, doi:10.1080/08865655.2011.686972, ISSN 0886-5655, accesat în 8 februarie 2026  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  9. ^ „日本の東西南北端点の経度緯度 | 国土地理院”. www.gsi.go.jp. Accesat în . 
  10. ^ 改訂新版, 日本大百科全書(ニッポニカ),山川 日本史小辞典. „都道府県制(とどうふけんせい)とは？ 意味や使い方” (în japoneză). コトバンク. Accesat în . 
  11. ^ Inc, NetAdvance. „日本列島「地名」をゆく！：ジャパンナレッジ 第101回 地域区分のいろいろ（3）”. JapanKnowledge. Accesat în . 
  12. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  13. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite tachikawa21
  14. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  15. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  16. ^ Citare goală (ajutor) 
  17. ^ „日本の東西南北端点の経度緯度 | 国土地理院”. www.gsi.go.jp. Accesat în . 
  18. ^ 山崎 & 久保 2017, p. 19.
  19. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite :02
  20. ^ a b 山崎 & 久保 2017, pp. 21-22.
  21. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  22. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  23. ^ Citare goală (ajutor) 
  24. ^ 主婦の友社 2009, p. 68.
  25. ^ 新星出版社編集部 2007, p. 29.
  26. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  27. ^ 清野編集工房 2015, p. 75.
  28. ^ Citare goală (ajutor) 
  29. ^ 主婦の友社 2009, p. 67.
  30. ^ 松山 2014, p. 95.
  31. ^ 特に大陸性気候の地域.
  32. ^ 松山 2014, p. 98.
  33. ^ a b 松本 2005, p. 120.
  34. ^ 新星出版社編集部, p. 44.
  35. ^ 主婦の友社 2009, pp. 68-69.
  36. ^ „知る－基本情報－｜知る・調べる｜日本離島センター”. www.nijinet.or.jp. Accesat în . 
  37. ^ „日本の島の数”. 国土地理院⁠(d). Accesat în . 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Geografia_Japoniei&oldid=17509445