François Asselineau

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
François Asselineau
François Asselineau - UPR.jpg

Președintele al Uniunii Populare Republicane
Deținător actual
Funcție asumată 
25 martie 2007
Precedat de Nici - Partid creat

 Consilier în arondismentul 19 din Paris
În funcție
2001 – 2008

Născut(ă) 14 septembrie 1957 (1957-09-14) (56 de ani)
Paris, Franța
Partid politic Uniunea Populară Republicană
Copii 2
Alma mater HEC Paris
Școala Națională de Administrație
Profesie Inspector General de Finanțe
Profesor (Școala Superioară comerciala)
Cetățenie Francez Franța

François Asselineau (Pronunție în franceză: /fʁɑswa asəlino/) s-a născut la 14 septembrie 1957 în Paris (Franța). Politician francez și Inspector General de Finanțe[1], a aderat mai intâi la Adunarea pentru Franța (RPF), înainte de a-și crea propriul partid politic, Uniunea Populară Republicană (UPR), al cărui program prevede retragerea unilaterală a Franței din Uniunea Europeană, din Zona euro și NATO. Candidat declarat la alegerile prezidențiale din Franța din 2012, el nu a reușit, cu toate acestea, să adune cele 500 de semnături care i-ar fi permis să-și oficializeze candidatura.

Studii[modificare | modificare sursă]

După un Bacalaureat Stiințific obținut cu mențiunea "Foarte bine", François Asselineau se înscrie la Școala de Înalte Studii Comerciale din Paris (HEC), unde obține în anul 1980, diploma de Master în Management. În 1982, după serviciul militar, este admis la Școala Națională de Administrație (ENA).[2] Terminând, în 1985, al doilea din Promoția Leonardo da Vinci, el alege ulterior, Inspectoratul General de Finanțe[1], unul din cele trei corpuri principale ale Statului francez.

Cariera ministerială[modificare | modificare sursă]

François Asselineau și-a început cariera în Japonia, în cadrul serviciului său național realizat ca și colaborator cu străinatatea (CSNE).[3] Acolo a lucrat pentru Departamentul de Dezvoltare Economică. După ce a părăsit ENA în 1985, s-a alăturat Inspectoratului General de Finanțe ca și inspector general.

Responsabil la Creditul Național între 1989-1990, el a fost, de asemenea, președinte al consiliului de administrație al Societății de analiză și diagnostic economic și financiar (SADEF). În 1991, a devenit șeful de misiune al sectorului Asia-Pacific, în cadrul Departamentului de Relații Economice Externe (DECR) din cadrul Ministerului Economiei și al Finanțelor în guvernul lui Pierre Bérégovoy. În 1993, el s-a alăturat cabinetului condus de Gerard Longuet, ministrul Industriei și Comerțului Exterior în guvernul lui Edouard Balladur, unde a colaborat în calitate de consilier pentru afaceri internaționale.[4]

În iunie 1995, François Asselineau a fost numit director al cabinetului lui Françoise de Panafieu, ministru al Turismului în guvernul Juppé I.[5] Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1996, el a devenit consilier special al cabinetului Hervé de Charette,[6] ministru de externe în guvernul Juppé II, "unde este responsabil de Asia, Oceania, America Latină și de chestiuni economice. În acest scop, el pregătește călătoriile Președintelui Republicii și ale ministrului Afacerilor Externe, mai ales în China, Japonia, Asia de Sud-Est și America Latină. El se întâlnește și participă la discuții cu numeroși lideri mondiali de la Papa Ioan Paul al II-lea până la împăratul Japoniei, și de la Nelson Mandela la șefii de Stat brazilian, argentinian, saudit, chinez (Jiang Zemin, Li Peng), vietnamez, indonezian, etc."[2]

Implicarea în politică[modificare | modificare sursă]

După dizolvarea Adunării Naționale în aprilie 1997, François Asselineau s-a alăturat Inspectoratului General al Finanțelor. Se apropie de Charles Pasqua atunci când acesta decide, în ianuarie 1999, de a prezenta o listă în cadrul alegerilor europeene din iunie, pentru a protesta împotriva ratificării fără referendum a Tratatului de la Amsterdam. Aderând pentru prima dată la un partid politic, el devine membru al Adunării pentru Franța (RPF), unde va fi director și purtător de cuvant până în toamna anului 2005.[2]

La 27 iulie 2000 François Asselineau devine director adjunct al Consiliului General din Hauts-de-Seine, responsabil mai ales cu afacerile economice și internaționale.[1] Pe 19 martie 2001, a fost ales consilier la Paris într-un partid de dreapta pe care îl conducea, creat în urma unui acord între Jean Tiberi și Charles Pasqua, aflat în arondismentul 19 din Paris. Obține 15,8 % din voturi în al doilea tur, împotriva candidatului socialist (stânga unificată) și al candidatului de dreapta (RPR - UDF).[7] La 23 mai 2001, Charles Pasqua îl numește director al cabinetului acestuia din cadrul Consiliului General din Hauts-de-Seine[8]. După ce i-a succedat lui Charles Pasqua la președinția Consiliului în aprilie 2004, Nicolas Sarkozy, pe 20 octombrie a aceluiași an, îl numește pe François Asselineau CEO în cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor[9]. Acesta din urmă, va vedea prin aceasta o măsură de concediere, confirmată prin rapida suprimare a postului său, pe motiv că, după părerea lui, "analizele sale, deși de necontestat, nu au fost binevenite".[2]

La 31 decembrie 2004, François Asselineau se decide să se alăture Uniunii pentru o mișcare populară (UMP) la Consiliul din Paris[10]. La data de 3 noiembrie 2006, el părăsește grupul pentru a se alătura celor neînscriși, imediat după ce Françoise de Panafieu, al cărui cabinet a fost director în guvernul Juppé II, a fost aleasă președinte al Consiliului din Paris, ca și candidată a UMP.[11] Se alătură apoi Comitetului Directiv al Adunării pentru o Franță independentă și suverană (RIF)[12], un partid creat de Paul-Marie Coûteaux, de unde se va retrage trei luni mai târziu pentru a-și crea propriul partid politic.

Crearea Uniunii Popular-Republicane (UPR)[modificare | modificare sursă]

La 25 martie 2007, ziua serbării a 50 ani de la semnarea Tratatului de la Roma,[13] François Asselineau creează o nouă mișcare politică,[14], Uniunea Popular-Republicană (UPR), "al cărei scop este de a scoate Franța din tratatele europene, în mod senin, unilateral, democratic și în conformitate cu dreptul internațional. [...] UPR vrea să refacă din țara noastră un purtător de cuvânt la nivel mondial pentru libertate, pace și colaborare între popoare și națiuni, refuzând în special de a face o distincție, suspectă și periculoasă, în funcție de apartenența sau nu la continentul european."[2]

Din septembrie 2007, François Asselineau și partidul său tânăr se alătură unui grup politic dizident numit Paris Libre, format din câțiva foști membri ai UMP.[14][15] Grupul conduce mai multe liste împotriva UMP. François Asselineau participă la aceasta fiind în fruntea unei liste din arondismentul 17 din Paris împotriva lui Françoise de Panafieu.[16] Cu toate acestea, el va da înapoi, denunțând o presiune puternică asupra membrilor de pe lista lui.[17][18]

Mult timp considerat, după cum afirma și Francis Asselineau însuși, ca un grup mic,[19] UPR și-a văzut crescând semnificativ numărul de membri în 2012, trecând de la 707 membri la sfârșitul lui 2011 la 2140 membri la sfârșitul anului 2012[20]. La 25 martie 2014, numărul de membri era, conform UPR, de 4.400 de membri[21] repartizați în toate departamentele franceze[22] și în alte 54 de țări[23].

Candidatura la alegerile prezidențiale franceze din 2012[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 2011, François Asselineau își anunța intenția de a candida pentru funcția de președinte al Republicii Franceze la alegerile prezidențiale din 2012.[24] El și-a confirmat candidatura în decembrie 2011, cu ocazia Congresului Național al Uniunii Popular-Republicane.[25] Nereușind însă să adune cele 500 de semnături necesare, el nu a putut figura printre candidații aprobați oficial de Consiliul Constituțional de luni 19 martie 2012.[26]

Discursul politic[modificare | modificare sursă]

François Asselineau afirmă că are un discurs vizând a reuni toți francezii dincolo de clivajul dintre dreapta și stânga[27][28], "pentru a-i reda Franței libertatea și democrația. Acest lucru necesită în primul rând a denunța din punct de vedere juridic tratatele europene [...] și de a sustrage economia, serviciile publice și mass-media de sub monopolul trusturilor private."[29] Retragerea unilaterală a Franței din Uniunea Europeană (UE) s-ar face în conformitate cu posibilitatea care îi este dată oricărui stat membru prin articolul 50 din Tratatul Uniunii Europeene (TUE)[30].

Observând că "adevărata putere este în prezent la Banca Centrală Europeană din Frankfurt, la Bruxelles, la Washington pentru NATO", el susține că "nu putem face nimic în timp ce suntem încă în interiorul Uniunii Europene, căci suntem legați printr-un contract. Eu propun să părăsim Uniunea Europeană, Zona euro și NATO pentru a ne putea regăsi suveranitatea noastră națională."[31] El denunță, printre altele, autoritatea Statelor Unite, care, spune el, "au lucrat întotdeauna în favoarea construcției europene", de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca un fondator, promotor, instigator și finanțator"[32], temându-se că aceasta ar putea duce în cele din urmă la un "apartheid planetar al lumii albe."[33]

Inspirat în mod deschis de programul de guvernare pe care Consiliul Național al Rezistenței l-a elaborat și prezentat la 15 martie 1944, cel al lui François Asselineau prevede, de asemenea, o serie de reforme constituționale menite să "restabilească democrația" (interzicerea transferului de suveranitate nelimitat în timp și în domeniul de aplicare, instituirea referendumului din inițiativă populară, recunoașterea votului alb...), de dispoziții vizând a "reda presei independența față de Stat și de puterile financiare" (crearea unui serviciu public de informare independentă, legi anti-concentrare a media, renaționalizarea TF1...), sau măsuri economice (reatribuirea Băncii Naționale a rolului său de finanțator al Statului, restabilirea controlului mișcărilor de capital, afirmarea principiului constituțional de proprietate publică a marilor întreprinderi de serviciu public...).[29]

Situația în media[modificare | modificare sursă]

François Asselineau a început prin a scrie sub pseudonime în mai multe reviste, analizând motivele pentru care construcția europeană, din punctul lui de vedere, "a condus Franța într-un impas politic, economic, social și moral de proporții istorice."[2]

După crearea UPR, el începe o serie de conferințe în Franța și Belgia, a căror difuzare pe Internet contribuie în a-i aduce o audiență importantă. După clasamentul a 29 partide politice franceze realizat la 07 ianuarie 2013 de Alexa Ranking în funcție de consultarea lor mondială pe Internet, UPR apare în poziția a patra după Partidul Socialist (PS) și înaintea Frontului de Stânga (FG).[34]

Deși invitat în mod regulat de către mass-media franceză regională)[35] și de două mass-media rusești importante (RIA Novosti[32][36][37] și Russia Today[38][39][40]), François Asselineau rămâne absent din mass-media franceză[41][42] pe care o acuză că ar vrea sa îl cenzureze. Ca și candidat declarat pentru alegerile din Franța din 2012, el a estimat că mass-media franceză nu a respectat recomandările Consiliului Superior al Audiovizualului.[43] Ca răspuns la reclamația sa, Consiliul Superior al Audiovizualului a confirmat că orice candidat potențial ar trebui să fie tratat în mod echitabil și că toate instrumentele de comunicare vor fi luate în considerare pentru a măsura reprezentativitatea candidatului, inclusiv cele de pe Internet.[44]

François Asselineau a acuzat, de asemenea, Wikipedia franceză că ar fi cenzurat conținutul paginii sale.[45][46] Conform Numerama, pagina i-a fost în mod repetat scoasă din Wikipedia franceză, pe motiv că, după cum spun editorii săi, François Asselineau nu îndeplinea criteriile de notorietate necesare.[47]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c [1] Les Échos, François Asselineau, 27 iulie 2000.
  2. ^ a b c d e f [2] u-p-r.fr, François ASSELINEAU – Président de l’UPR, 12 septembrie 2011.
  3. ^ [3] Les Échos, Cabinet de Françoise de PANAFIEU François ASSELINEAU, 24 mai 1995.
  4. ^ [4] Les Échos, Cabinet de Gérard Longuet Philippe ANDRES François ASSELINEAU, 21 ianuarie 1994.
  5. ^ [5] Les Échos, Composition du cabinet de Françoise de Panafieu, 13 iunie 1995.
  6. ^ [6] JORF n° 14 du 17 ianuarie 1996, p. 828.
  7. ^ [7] Libération, Ile-de-France. Paris (75), 19 martie 2001.
  8. ^ [8] Le Monde, BERNARD BLED, ancien secrétaire général de la Ville de Paris, devient directeur général des services administratifs du conseil général des Hauts-de-Seine, 23 mai 2001.
  9. ^ [9] Les Échos, François Asselineau, 20 octombrie 2004.
  10. ^ [10] Le Parisien, Ça bouge à l'UMP, 31 décembrie 2004.
  11. ^ [11] Le Parisien, Démission remarquée à l'UMP, 3 noiembrie 2006.
  12. ^ [12] Laurent de Boissieu, Rassemblement pour l'indépendance et la souveraineté de la France (RIF), France-Politique.fr, 14 martie 2012.
  13. ^ [13] Julien Lopez, Yannis Zebaïr, Asselineau : La dictature de l'Europe, Bondy Blog, 28 octombrie 2011.
  14. ^ a b revue-republicaine.fr, Les souverainistes radicaux créent l’Union populaire républicaine, 28 martie 2007.
  15. ^ [14] Le Parisien, Marie-Anne Gairaud, Bertrand Delanoë bientôt dans les arrondissements..., 27 septembrie 2007.
  16. ^ [15] Le Parisien, 24 Heures, 22 decembrie 2007.
  17. ^ [16] Agence France-Presse, XVIIe: un divers droite jette l'éponge, Le Figaro, 21 februarie 2008.
  18. ^ [17] Benoît Hasse, Panafieu malmenée dans son fief du XVIIe, Le Parisien, 26 februarie 2008.
  19. ^ [18] Le blog de François Asselineau, L’ascension de l’UPR continue et progresse, 20 februarie 2012.
  20. ^ [19] Le blog de François Asselineau, Premier bilan de la croissance de l’UPR en 2012, 12 decembrie 2012.
  21. ^ [20] u-p-r.fr, 5 mars 2007 – 25 mars 2014 : l’UPR fête aujourd’hui son 7e anniversaire et son 4 400e adhérent, 25 martie 2014.
  22. ^ [21] Le blog de François Asselineau, L’UPR désormais présente dans tous les départements français, 11 mai 2013.
  23. ^ [22] Facebook, Avec son premier adhérent expatrié au Soudan, l’UPR est désormais présente dans 54 pays du monde sur les 5 continents, 14 aprilie 2014.
  24. ^ Choq FM, L'autre monde, 14 februarie 2011.
  25. ^ [23] Le Parisien, Asselineau candidat à la présidentielle, 3 decembrie 2011.
  26. ^ [24] La Tribune, Les candidats à la présidentielle : Jacques Cheminade a ses 500 signatures, pas Corinne Lepage, 19 martie 2012.
  27. ^ [25] La Voix du Nord, Le Nord – Pas-de-Calais de A à Z, 28 februarie 2012.
  28. ^ [26] Ève Moulinier, François Asselineau, le candidat qui dit non à l’UE, Le Dauphiné Libéré, 12 februarie 2012.
  29. ^ a b [27] u-p-r.fr, Programme de libération nationale, 12 septembrie 2013.
  30. ^ [28] Laurent de Boissieu, Présidentielle: Ces "petits" candidats qui veulent se faire entendre, La Croix, 15 martie 2012.
  31. ^ [29] La Dépêche du Midi, François Asselineau, 5 iunie 2013.
  32. ^ a b [30] RIA Novosti, La construction européenne, projet inspiré par Washington (expert français), 15 septembrie 2012.
  33. ^ [31] Isabelle Dupont, Un petit candidat contre la grande Europe, Nord éclair, 29 februarie 2012.
  34. ^ [32] Le blog de François Asselineau, L’UPR à la 4ème place sur l’Internet mondial, 8 ianuarie 2013.
  35. ^ [33] u-p-r.fr, Passages média, 12 septembrie 2013.
  36. ^ [34] RIA Novosti, Pussy Riot : indignation occidentale à géométrie variable (Asselineau), 12 septembrie 2012.
  37. ^ [35] RIA Novosti, L’euro et condamné à disparaître (François Asselineau), 12 septembrie 2012.
  38. ^ [36] Maria Finoshina, Resourceful Security, Russia Today, 4 februarie 2013.
  39. ^ [37] Maria Finoshina, RT Interviews French Anti-UE Politician François Asselineau, Russia Today, 28 octombrie 2012.
  40. ^ [38] Russia Today, The taxman cometh: Hollande sets France's toughest budget in 30 years, 28 septembrie 2012.
  41. ^ [39] L’Audible, Les candidats invisibles, 26 iunie 2012.
  42. ^ [40] Laurent Bravard, François Asselineau, le courage contre l’ostracisme, La Voix de la Russie, 16 iulie 2013.
  43. ^ [41] Jean-Jacques Seymour, L'invité de Jean-Jacques Seymour, Tropiques FM, 5 martie 2012.
  44. ^ [42] Michel Boyon, Lettre envoyée au Secrétaire national de l’UPR, Conseil supérieur de l'audiovisuel, 8 februarie 2012.
  45. ^ [43] Jean Robin, François Asselineau : "Ma fiche wikipedia a été censurée". Enquête & débat, 17 ianuarie 2011.
  46. ^ [44] Yonathan Van Der Voort, Rencontre avec le souverainiste François Asselineau, Parlons Info’, 13 iulie 2013.
  47. ^ [45] Guillaume Champeau, Un candidat à l'élection présidentielle privé de page Wikipédia, Numerama, 5 martie 2012.

Legături externe[modificare | modificare sursă]