Deutsche Buch-Gemeinschaft

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Deutsche Buch-Gemeinschaft
Face parte dinBertelsmann
Bertelsmann[1]  Modificați la Wikidata
Fondată în[1]  Modificați la Wikidata
Berlin  Modificați la Wikidata
SediuBerlin
Darmstadt
Hamburg
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Deutsche Buch-Gemeinschaft (DBG, în traducere „Asociația Cartea Germană”) a fost fondată în 1924 la Berlin și a fost în primul rând un club de carte pentru o clientelă din clasa mijlocie atrăgătoare club de carte . Ea și-a mutat sediul central, după cel de-al Doilea Război Mondial, la Darmstadt și a vândut în 1970 o participație de 50% către grupul Bertelsmann AG, care a devenit în 1988 unicul proprietar și a utilizat de atunci acest numele pentru activitățile lor de cluburi de carte din noile state federale.

Istoric Lansarea primelor cărți cu preț accesibil[modificare | modificare sursă]

Compania tipografică A. Seydel & Cie. din Berlin a furnizat în 1924 un capital social de 10.000 de mărci pentru constituirea Deutsche Buch-Gemeinschaft GmbH, care a fost condusă inițial de Paul Leonhard (1888–1934) – el era deja membru al consiliului de administrație al Seydel & Cie. – și Friedrich Possekel.[2] Ideea, care s-a transformat într-un an într-un „adevărat succes”, a fost să se să folosească mijloacele de producție existente pentru a livra unui public larg pasionat de lectură cărți cu un conținut interesant, cu un design de bun gust și la un preț accesibil. Asociația oferea practic o alegere liberă dintr-un catalog aflat în continuă dezvoltare. Sub diferite variante, cea mai simplă formă de abonament costa 3,90 mărci pe trimestru, pentru care era livrată o carte. 250.000 de cititori s-au înscris până în 1925, ceea ce a făcut ca dintre cele 42 de cluburi de carte noi de pe teritoriul Republicii de la Weimar DBG să se situeze pe locul 2, după Volksverband der Bücherfreunde.[3]

Werner Bergengruen, un autor cu numeroase cărți editate de DBG, a făcut următoarele observații:

„Perioada de început a fost o perioadă de luptă. Așa cum se întâmplă atât de des: noul a fost perceput ca o amenințare mortală, editurile și librăriile credeau că se confruntă cu o competiție insurmontabilă. Ei au încercat să mobilizeze presa, au vorbit despre un paternalism, despre o negare a cititorului, da, despre „cea mai grosolană formă de distribuire a cărților”. A plouat cu amenințări furioase de boicot împotriva acelor autori care s-au făcut vinovați de colaborarea cu un club de carte.”[4]

DBG s-a opus acestei atitudini cu o disponibilitate remarcabilă și a înregistrat mai multe succese: a obținut o hotărâre judecătorească, pronunțată în favoarea ei în septembrie 1925, care i-a permis să folosească cuvântul „Buchgemeinschaft” în numele companiei și ca o marcă comercială. Abia la începutul anului 1931 o altă hotărâre a permis ca termenul, care devenise un nume generic, să fie utilizat în publicații de tot felul.[5] Cu toate acestea, Börsenverein der Deutschen Buchhändler a reușit să obțină în același an interzicerea de către tribunal a utilizării termenului „membru” pentru clienții DBG, dar acuzația că era în realitate o societate comercială și nu o organizație non-profit a fost respinsă de instanță. Afirmația că era „un factor educațional în cultura generală”[6] putea fi asociat mai degrabă cu Büchergilde Gutenberg fi asociate, dar DBG a întreprins eforturi pentru ca caracterul de societate comercială să fie ascuns în spatele imaginii unei „comunități culturale”: după anunțarea instituirii unui premiu de 10.000 de mărci - „o sumă considerabilă la acea vreme”[7] - pentru tinerii scriitori germani în ianuarie 1926, a urmat în 1930 o activitate de fondare a unei comunități de carte germană, care ar fi trebuit să promoveze dezvoltarea bibliotecilor școlare și comunitare germane din străinătate.[8] Programul editorial al DBG, format din sortimente de cărți frumoase, completate cu lucrări științifice populare, a fost extins din 1925 cu ediții ale operelor clasice prin intermediul unui contract cu editura Temple-Verlag din Leipzig, prin care a preluat drepturile de editare a acestora. Printre așa-numitele cărți ale „Tempel-Klassikern” s-a numărat în special ediția bilingvă a operelor lui Shakespeare.[9]

Miracolul economic din cluburile de carte[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial Deutsche Buch-Gemeinschaft a rămas cu instalațiile de producție dezasamblate, dar a reconstruit o nouă tipografie în locul vechii Seydel & Cie., tipografia și legătoria din Berlin. Creșterea importanței tipăririi offset a dus la integrarea unei tipografii moderne offset la Darmstadt, unde se afla din aprilie 1951 noul sediu al asociației, intitulate Druck- und Buchbinderei-Werkstätten May & Co. Nachf. În același an, 1963, a fost achiziționat un centru de calcul electronic cu calculatoare de tip TIC 1500, ceea ce a făcut ca DBG să devină prima companie editorială germană care procesa electronic informațiile. DBG avea acum 600.000 de membri -   acest termen a prevalat în competiție cu cel de abonați folosit pentru membrii cluburilor de carte - și a continuat să editeze revista DBG Die Lesestunde (denumită în primii ani Das Zeitungsbuch). În peste 130 de librării existau oportunități de a face o selecție între cele 600 de volume oferite de asociație sau de a asculta înregistrările DSG (Deutsche Schallplatten-Gemeinschaft, fondată în 1956).

Producția de filme de televiziune[modificare | modificare sursă]

În 1963 a fost înființată divizia de televiziune a DBG, care a funcționat inițial la Hamburg și a fost relocată ulterior la Berlin și a produs 23 de filme în următorii zece ani. În colaborare cu ZDF, accentul s-a concentrat pe ecranizarea operelor literare epice sau dramatice și se spera ca familiarizarea publicului cu creațiile din literatura universală să fie urmată de o creștere continuă a vânzării operelor literare - un astfel de avantaj al ecranizărilor literare a fost dezbătut public, dar s-a dovedit destul de controversat. Publicul a receptat favorabil ecranizările unor piese de teatru; de exemplu, Ivanov a lui Anton Cehov a fost reluat de mai multe ori, iar Hannelore Elsner a primit premiul Goldene Kamera pentru interpretarea ei.[10]

Limitarea creșterii și fuziunea[modificare | modificare sursă]

Din cele 85 de cluburi de carte care erau în Germania la sfârșitul anilor 1950, mai funcționau doar opt în 1964.[11] La începutul anilor 1980 cifra de afaceri anuală a DBG a ajuns la aproximativ 80 de milioane de mărci. În același timp, criza economică din acea vreme s-a făcut simțită în regiunile germane puternic industrializate, precum zona Ruhrului, printr-o scădere a numărului de membri.[12] Pentru asociația condusă de Ernst Paul Leonhard (1926-2004) chestiunea unei fuziuni cu Holtzbrinck-Gruppe fusese pusă încă din 1969-1970, dar fusese respinsă din cauza temerii că asociația va deveni în cele din urmă „foarte integrată” și-și va pierde individualitatea. Prin urmare, contractul a fost atribuit companiei Bertelsmann, care a dobândit o participație de 50% în DBG, iar Leonhard a continuat să administreze afacerea.[13] În cele din urmă, în 1988 Bertelsmann a achiziționat în întregime DBG. Ernst Leonhard a continuat să dețină tipografia și legătoria May & Co. El a fost, de asemenea, proprietar al Berliner Spielkartenfabrik, al lanțului de librării Carl Habel și al editurii Paul Zsolnay Verlag.[14] Înainte de închiderea activității DBG din Darmstadt la sfârșitul lunii septembrie 1989, asociația mai avea acolo încă 180 de angajați.[15] După căderea Zidului Berlinului, compania Bertelsmann a folosit numele Deutschen Buch-Gemeinschaft pentru extinderea activității sale pe teritoriul fostei RDG.[16]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b „Deutsche Buch-Gemeinschaft”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ Urban van Melis: Die Buchgemeinschaften in der Weimarer Republik. Mit einer Fallstudie über die sozialdemokratische Arbeiterbuchgemeinschaft „Der Bücherkreis“, Verlag Anton Hiersemann, Stuttgart 2002, ISBN 3-7772-0237-1, p. 69
  3. ^ Michael Kollmannsberger: Buchgemeinschaften im deutschen Buchmarkt. Funktionen, Leistungen, Wechselwirkungen. Harrassowitz, Wiesbaden, 1995, ISBN 3-447-03628-1, p. 26
  4. ^ Werner Bergengruen: Das Buch stiftet Gemeinschaft. In: Festschrift zum vierzigjährigen Bestehen der DBG, Berlin u. a. 1964, p. 9 f.
  5. ^ U. v. Melis: Buchgemeinschaften in der Weimarer Republik. Stuttgart, 2002, p. 61
  6. ^ M. Kollmannsberger: Buchgemeinschaften im deutschen Buchmarkt. Wiesbaden, 1995, p. 65
  7. ^ Josef Martin Bauer: Stolz auf diese Leserschaft. In: Festschrift zum vierzigjährigen Bestehen der DBG, Berlin u. a., 1964, p. 16
  8. ^ Festschrift zum vierzigjährigen Bestehen der DBG, Berlin u. a. 1964, p. 87
  9. ^ Festschrift zum vierzigjährigen Bestehen der DBG, Berlin u. a. 1964, pp. 72 și 82
  10. ^ 50 Jahre Deutsche Buch-Gemeinschaft, Darmstadt 1974, p. 57 f.
  11. ^ M. Kollmannsberger: Buchgemeinschaften im deutschen Buchmarkt. Wiesbaden, 1995, p. 41
  12. ^ Klaus-Peter Reiß: Ein eigener Weg zwischen Klassikern und Bestsellern, Darmstädter Echo, 3 martie 1983, p. 25
  13. ^ „Kaufen können”, Der Spiegel (18), p. 241,  
  14. ^ Deutsche Buch-Gemeinschaft: Eine Ära geht zu Ende, Darmstädte Echo, 12. Juli 1988
  15. ^ DBG schließt früher als geplant, Darmstädte Echo, 4 aprilie 1989
  16. ^ M. Kollmannsberger: Buchgemeinschaften im deutschen Buchmarkt. Wiesbaden, 1995, p. 42

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Das Buch stiftet Gemeinschaft. (Festivitate cu ocazia aniversării a 40 de ani a Deutsche Buch-Gemeinschaft), Deutsche Buch-Gemeinschaft, Berlin / Darmstadt / Viena, 1964
  • 50 Jahre Deutsche Buch-Gemeinschaft. Deutsche Buch-Gemeinschaft, Darmstadt, 1974
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Deutsche_Buch-Gemeinschaft&oldid=15602463